La fel ca Iacov, a biruit. Mântuitorul nu poate pleca de lângă un suflet care se prinde de El, cerând cu stăruință ajutor în nevoia lui. “Du-te, i-a zis El, fiul tău trăiește.” Slujbașul împărătesc a plecat de la Mântuitorul cu o pace și o bucurie pe care nu le cunoscuse niciodată mai înainte. Nu numai că avea încredere că fiul lui se va face bine, dar, cu o credință puternică, s-a încrezut în Hristos ca Răscumpărător.
În același ceas, cei care vegheau lângă copilașul muribund, în căminul din Capernaum, au observat o bruscă și tainică schimbare. Umbra morții a pierit de pe fața bolnavului. Febra a făcut loc unei stări plăcute, aducătoare de sănătate. Ochii întunecați au început să strălucească de inteligență și în corpul lui slăbit și ros de suferință a revenit vigoarea. Nici un semn de boală nu mai era în copil. Carnea lui aprinsă s-a făcut moale și plină de viață și el s-a cufundat într-un somn liniștit. Febra îl părăsise chiar în zăduful zilei. Familia era uimită și bucuria era mare.
Cana nu era așa departe de Capernaum, iar ofițerul putea să ajungă acasă chiar în seara aceleiași zile în care se întâlnise cu Isus; dar el nu s-a grăbit pe drumul spre casă. Abia a doua zi dimineață a ajuns la Capernaum. Ce sosire a fost! Când plecase după Isus, inima lui era împovărată de întristare. Lumina soarelui i se părea o cruzime, iar cântecul păsărelelor, o batjocură. Cât de deosebite erau acum simțămintele lui! Întreaga natură avea o nouă înfățișare. El vedea totul cu alți ochi. Pe când mergea în liniștea zorilor dimineții, i se părea că toată natura Îl laudă pe Dumnezeu împreună cu el. Când se afla încă departe de casă, slugile i-au ieșit în întâmpinare cu dorința de a-i ușura povara sufletească pe care erau siguri că o simțea. Nu s-a arătat surprins de vestea adusă de ei, dar cu un mare interes, pe care ei nu-l înțelegeau, a întrebat la care ceas a început să-i fie mai bine. Ei au răspuns: “Ieri, în ceasul al șaptelea, l-au lăsat frigurile!” Chiar în clipa în care credința tatălui pusese stăpânire pe asigurarea: “Fiul tău trăiește”, iubirea dumnezeiască atinsese copilașul muribund.
Tatăl a dat fuga să-și vadă fiul. L-a strâns la pieptul său de parcă ar fi fost ridicat dintre morți și Îl lăuda fără încetare pe Dumnezeu pentru această vindecare minunată.
Slujbașul acesta împărătesc dorea să cunoască mai mult despre Hristos. După ce, mai târziu, a auzit învățăturile Lui, el și toți din casa lui au devenit ucenici. Durerea lor a fost sfințită spre convertirea întregii familii. Vestea despre această minune s-a răspândit în toate părțile, iar în Capernaum, unde au fost săvârșite multe minuni ale Lui, s-a pregătit calea pentru lucrarea personală a lui Hristos.
Acela care l-a binecuvântat pe slujbașul împărătesc din Capernaum vrea tot așa de mult să ne binecuvânteze și pe noi. Dar, la fel ca tatăl îndurerat, noi Îl căutăm pe Mântuitorul de multe ori din dorința de a câștiga bunuri pământești; noi avem încredere în iubirea Lui numai când ni se împlinesc cererile. Mântuitorul vrea să ne dea binecuvântări mai mari decât acelea pe care le cerem; și întârzie cu răspunsul, ca să ne poată arăta răutatea din inimă și cât de mult avem nevoie de harul Lui. El nu vrea să-L căutăm din motive egoiste. Când mărturisim starea noastră rea și lipsa noastră de putere, trebuie să ne încredem cu totul în iubirea Lui.
Slujbașul împărătesc voia să vadă împlinirea rugăciunii sale înainte ca să creadă; dar el a trebuit să primească asigurarea lui Isus că rugăciunea lui era ascultată și binecuvântarea dată. Și noi trebuie să învățăm același lucru. Nu trebuie să credem pentru că vedem sau simțim că Dumnezeu ne ascultă. Trebuie să ne încredem în făgăduințele Lui. Când venim la El în credință, fiecare cerere pătrunde în inima lui Dumnezeu. Când am cerut binecuvântările Lui, trebuie să credem în același timp că le primim și să-I mulțumim că le-am primit. Apoi să ne vedem de îndatoririle noastre, siguri fiind că binecuvântarea se va da atunci când vom avea mai mare nevoie de ea. Când am învățat să facem lucrul acesta, vom ști că rugăciunile noastre au fost ascultate. Dumnezeu va face pentru noi “nespus mai mult”, “potrivit cu bogăția slavei Sale” și “după lucrarea puterii tăriei Lui.” (Efeseni 3, 20.16; 1, 19.)
