Timp de peste o mie de ani, poporul iudeu așteptase venirea Mântuitorului. De acest eveniment iudeii își legaseră speranțele lor cele mai strălucite. În cântec și profeție, în slujba templului și în rugăciunea de acasă, ei așezaseră Numele Lui. Și cu toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul cerului era pentru ei “ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumusețe, nici strălucire” și n-au văzut în El frumusețea pentru care să-L dorească. “A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit.” (Isaia 53, 2 Ioan 1, 11.)
Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. El îi chemase ca să păstreze între oameni cunoașterea Legii Sale și a simbolurilor și profețiilor ce arătau spre Mântuitorul. El a dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. Ceea ce Avraam a fost în pământul pribegiei sale, ceea ce Iosif a fost în Egipt și Daniel la curțile din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentru toate națiunile. El trebuia să descopere oamenilor pe Dumnezeu.
În chemarea adresată lui Avraam, Domnul a zis: “Te voi binecuvânta … și vei fi o binecuvântare … și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12, 2.3.) Aceeași învățătură a fost redată prin profeți. Chiar după ce fusese decimat de război și captivitate, lui Israel i s-a dat făgăduința aceasta: “Rămășița lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare, ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni și nu atârnă de copiii oamenilor.” (Mica 5, 7.) Cu privire la Templul din Ierusalim, Domnul a declarat prin Isaia: “Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele.” (Isaia 56, 7.)
Dar israeliții și-au pus nădejdea într-o mărire lumească. De la intrarea lor în țara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu și au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeții Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Orice reformă era urmată de o și mai profundă apostazie.
Dacă israeliții ar fi fost credincioși față de Dumnezeu, El ar fi împlinit planul Său de a le acorda onoare și mărire. Dacă ar fi umblat în căile ascultării, El le-ar fi dat “asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă și în măreție”. “Toate popoarele vor vedea”, zicea Moise, “că tu porți Numele Domnului și se vor teme de tine”. “Popoarele care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi vor zice: ‘Acest neam mare e un popor cu totul înțelept și priceput.’” (Deuteronom 26, 19; 28, 10; 4, 6.) Dar, din cauza necredinței lor, planul lui Dumnezeu a putut fi adus la îndeplinire numai prin necontenite situații de restriște și de umilire.
Ei au fost duși ca robi în Babilon și împrăștiați prin țările păgânilor. În suferințe, mulți și-au reînnoit credincioșia față de legământul Său. Atunci când ei își agățau harpele în sălcii și plângeau pentru templul cel sfânt, care era pustiit, lumina adevărului se revărsa prin ei și cunoștința de Dumnezeu se răspândea printre națiuni. Sistemele păgâne de sacrificiu erau o pervertire a sistemului pe care-l rânduise Dumnezeu; și mulți păzitori sinceri ai ritualurilor păgâne învățau de la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu și, prin credință, se prindeau de făgăduința unui Mântuitor.
Mulți dintre cei exilați au fost persecutați. Nu puțini și-au pierdut viața din cauza refuzului lor de a călca Sabatul și de a ține sărbătorile păgânești. Cum cei idolatri erau porniți să distrugă adevărul, Domnul i-a adus pe servii Săi față în față cu împărații și cârmuitorii, pentru ca ei și poporul lor să poată primi lumina. În repetate rânduri, monarhii cei mari au fost determinați să proclame supremația Dumnezeului căruia I se închinau robii lor evrei.
În timpul captivității babiloniene, israeliții au fost vindecați pe deplin de închinarea la chipuri cioplite. În decursul secolelor care au urmat, ei au suferit din cauza asupririi din partea vrăjmașilor păgâni, până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, la foarte mulți dintre ei, ascultarea nu era pornită din dragoste. Motivul era egoismul. Ei aduceau lui Dumnezeu o slujire de formă, ca mijloc de a ajunge la măreție națională. Ei nu au ajuns lumina lumii, ci s-au izolat de lume ca să scape de primejdia idolatriei. În îndrumările date prin Moise, Dumnezeu pusese restricții în ce privește legătura lor cu cei idolatri, dar învățătura aceasta fusese greșit interpretată. Ea avea ca scop să-i ferească de a se deda la practicile păgânilor. Însă aceasta a fost folosită ca să ridice un zid de despărțire între Israel și toate celelalte neamuri. Iudeii considerau Ierusalimul ca fiind cerul lor și erau cu adevărat geloși ca nu cumva Domnul să arate milă față de neamuri.
