Isus i-a poruncit omului să nu spună ce lucrare se făcuse cu el, ci să se înfățișeze îndată cu un dar la templu. Un asemenea dar nu putea să fie primit până când preoții nu făceau o cercetare și nu se pronunțau că omul s-a vindecat. Oricât ar fi fost ei de lipsiți de bunăvoință să facă acest serviciu, nu puteau să nu facă cercetarea și să nu dea verdictul asupra cazului.
Cuvintele Scripturii arată hotărârea cu care Hristos i-a spus omului ce trebuie să facă, dar și obligația să tacă și să lucreze repede. “Isus i-a poruncit cu tot dinadinsul și i-a spus să plece numaidecât, și i-a zis: ‘Vezi să nu spui nimănui nimic, ci du-te de te arată preotului și adu pentru curățirea ta ce a poruncit Moise, ca mărturie pentru ei’.” Dacă preoții ar fi cunoscut faptele legate de vindecarea leprosului, ura lor față de Hristos putea să-i ducă la o hotărâre necinstită. Isus dorea ca omul să se înfățișeze la templu înainte ca vreo veste despre această minune să ajungă la ei. În felul acesta se putea obține o hotărâre nepărtinitoare și leprosului vindecat să i se îngăduie întâlnirea cu familia și cu prietenii lui.
Mai erau și alte motive pe care Hristos le avea în vedere atunci când îi ceruse omului să tacă. Mântuitorul știa că vrăjmașii Lui căutau necontenit să-I restrângă activitatea și să-i îndepărteze pe oameni de la El. Știa că, dacă vindecarea leprosului era popularizată în toate părțile, alți oameni care sufereau de aceeași boală s-ar fi adunat în jurul Lui și s-ar fi zis că oamenii se puteau molipsi venind în atingere cu ei. Mulți leproși n-ar fi folosit darul sănătății ca să facă din el o binecuvântare pentru ei și pentru alții. Atrăgându-i pe leproși în jurul Său, ar fi dat ocazie să fie acuzat că încalcă restricțiile legii ceremoniale. În felul acesta, lucrarea de predicare a Evangheliei ar fi fost împiedicată.
Evenimentul a îndreptățit măsurile luate de Isus. O mulțime de oameni fuseseră de față la vindecarea leprosului și ei erau interesați să afle hotărârea preoților. La întoarcerea omului între prietenii lui, a avut loc o mare mișcare. Fără să țină seama de sfatul lui Isus, omul n-a făcut nici un efort să ascundă vindecarea lui. Desigur, ar fi fost cu neputință să ascundă, însă leprosul a răspândit pretutindeni această întâmplare. Socotind că numai modestia lui Isus era aceea care-i impunea această restricție, el a mers în toate părțile, vestind puterea acestui Mare Vindecător. El n-a înțeles că fiecare manifestare de felul acesta îi făcea pe preoți și pe bătrâni și mai hotărâți să-L distrugă pe Isus. Omul vindecat simțea că darul sănătății era foarte scump. El se bucura de vigoare și de faptul că fusese redat familiei și societății și simțea că nu-i era cu putință să se oprească de a da slavă Medicului care-l vindecase. Dar faptul că el trâmbița în toate părțile lucrul acesta a făcut ca lucrarea Mântuitorului să fie împiedicată. Lumea a venit la El într-un număr atât de mare, încât a fost obligat ca pentru o vreme să-și înceteze lucrarea.
Fiecare act săvârșit de Hristos în lucrarea Sa avea o țintă larg cuprinzătoare. Aceasta cuprindea mai mult decât părea la prima vedere. Așa era și în cazul leprosului. În timp ce Isus îi ajuta pe toți aceia care veneau la El, dorința Lui era să le dea o binecuvântare și acelora care nu veneau. În timp ce-i atrăgea pe vameși, pe păgâni și pe samariteni, El dorea să ajungă la inima preoților și învățătorilor care se închiseseră în prejudecată și în tradiție. El n-a lăsat neîncercat nici un mijloc prin care Se putea apropia de ei. Trimițând pe leprosul vindecat la preot, El le-a dat o dovadă al cărei scop era să le dezarmeze prejudecățile.
Fariseii susținuseră că învățătura lui Hristos se împotrivea legii pe care Dumnezeu o dăduse prin Moise; dar îndrumarea dată leprosului vindecat de a duce un dar, așa cum cerea legea, dovedea netemeinicia acestei acuzații. Aceasta era o mărturie îndestulătoare pentru toți aceia care doreau să fie convinși.
Conducătorii din Ierusalim trimiseseră iscoade să găsească un pretext pentru a-L da pe Hristos la moarte. El le-a răspuns dându-le o dovadă despre iubirea Lui față de neamul omenesc, despre respectul Lui față de lege și despre puterea pe care o avea de a-i scăpa pe oameni de păcat și de moarte. Astfel, El a mărturisit despre ei: “Ei Îmi întorc rău pentru bine, și ură pentru dragostea Mea.” (Psalmii 109, 5.) El, care a dat pe munte învățătura aceasta: “Iubiți pe vrăjmașii voștri”, a dat personal pildă de trăire a principiului, neîntorcând “rău pentru rău, nici ocară pentru ocară, dimpotrivă, binecuvântând.” (Matei 5, 44; 1 Petru 3, 9.)
