Aceiași preoți care îl condamnaseră pe lepros la izolare adevereau acum vindecarea lui. Sentința aceasta, adusă la cunoștință în mod public și trecută în registru, era o mărturie de netăgăduit în favoarea lui Hristos. Și atunci când omul vindecat a fost din nou primit în adunarea lui Israel, pe temeiul asigurării preoților că nu mai era nici o urmă de boală asupra lui, el însuși era o mărturie vie pentru Binefăcătorul său. Plin de bucurie, el a adus darul și a proslăvit Numele lui Isus. Preoții erau convinși de puterea dumnezeiască a Mântuitorului. Lor li se dăduse ocazia să cunoască adevărul și să fie binecuvântați cu lumină. Dacă o lepădau, ea s-ar fi îndepărtat fără să mai revină vreodată. Mulți lepădaseră lumina; dar ea n-a fost dată în zadar. Multe inimi au fost mișcate, dar pentru o vreme n-au dat nici un semn. În timpul vieții Mântuitorului, lucrarea Lui părea să trezească puțină iubire din partea preoților și învățătorilor, dar după înălțarea Lui “o mare mulțime de preoți veneau la credință.” (Faptele Apostolilor 6, 7.)
Lucrarea lui Hristos pentru curățirea leprosului de această boală grozavă este o ilustrație cu privire la lucrarea Lui de curățire a sufletului de păcat. Omul care a venit la Isus era “plin de lepră”. Otrava ei mortală îi îmbibase tot corpul. Ucenicii căutaseră să-L ferească pe Domnul ca nu cumva să Se atingă de el, fiindcă oricine atingea un lepros devenea el însuși necurat. Dar, așezându-și mâna asupra leprosului, Isus n-a fost infectat. Atingerea Lui a dat putere de viață. Lepra a fost curățită. Tot așa stau lucrurile și cu lepra păcatului, adânc înrădăcinată, ucigătoare și cu neputință de a fi curățită de putere omenească. “Tot capul este bolnav, și toată inima suferă de moarte. Din tălpi până în creștet nimic nu-i sănătos, ci numai răni, vânătăi și carne vie.” (Isaia 1, 5-6.) Dar Isus, venind să locuiască în corp omenesc, nu Se întinează. Prezența Lui are putere vindecătoare pentru păcătos. Oricine cade la picioarele Lui, spunând în credință: “Doamne, dacă vrei, poți să mă curățești”, va auzi răspunsul: “Da, vreau, fii curățit!” (Matei 8, 2.3.)
În unele cazuri de vindecare, Isus n-a dat îndată binecuvântarea cerută. Dar în cazuri de lepră, când I se cerea ajutorul, cererea era ascultată de îndată. Atunci când ne rugăm pentru binecuvântări pământești, răspunsul la rugăciune poate să întârzie sau se poate ca Dumnezeu să ne dea altceva decât ceea ce cerem, dar nu așa se întâmplă când cerem să fim scăpați de păcat. Dorința Lui este tocmai să ne curățe de păcat, să facă din noi copii ai Lui și să ne dea putere pentru a trăi o viață sfântă. Hristos “S-a dat pe Sine Însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl.” (Galateni 1, 4.) Și “îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă știm că ne ascultă orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut.” (1 Ioan 5, 14.15.) “Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățe de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1, 9.)
La vindecarea slăbănogului din Capernaum, Hristos a dat aceeași învățătură. El a săvârșit minunea pentru a da dovadă despre puterea de a ierta păcatele. Vindecarea slăbănogului ilustrează și alte adevăruri prețioase. Ea este plină de nădejde și de încurajare, iar din cele întâmplate cu fariseii porniți pe ceartă, ea are și o învățătură plină de avertizări.
Ca și leprosul, slăbănogul pierduse orice speranță de vindecare. Boala lui era urmarea unei vieți de păcat și suferințele lui erau făcute și mai amare din cauza remușcărilor. De multă vreme ceruse el ajutor fariseilor și doctorilor, sperând să fie scăpat de suferințele lui spirituale și durerile fizice. Dar ei îl declaraseră cu răceală ca fiind nevindecabil și fusese lăsat să sufere mânia lui Dumnezeu. Fariseii priveau suferința ca o dovadă a dizgrației divine și se țineau departe de cei bolnavi și de cei suferinzi. Se întâmplă însă adesea ca tocmai aceia care se credeau așa de sfinți să fie mai vinovați decât oamenii suferinzi, pe care îi condamnau.
Omul paralizat era cu totul lipsit de ajutor și, văzând că nu mai e nădejde să-i vină de undeva scăpare, el a căzut în disperare. Atunci a auzit de lucrările minunate ale lui Isus, i s-a spus că alții, tot așa de păcătoși și deznădăjduiți ca el, fuseseră vindecați, că până și leproșii fuseseră curățați. Prietenii care i-au spus lucrurile acestea i-au dat curaj să creadă că și el ar putea să fie vindecat, dacă ar fi dus la Isus. Dar nădejdea lui s-a spulberat când și-a adus aminte în ce chip venise boala asupra lui. Se temea ca nu cumva Medicul cel neprihănit să nu-l suporte în fața Lui.
Dar, mai mult decât vindecarea fizică, el dorea eliberarea de povara păcatului. Dacă ar fi putut să-L vadă pe Isus și să primească asigurarea iertării și a păcii cu Cerul, el ar fi fost mulțumit fie să trăiască, fie să moară, după voia lui Dumnezeu. Strigătul omului pe moarte a fost: “O, de-aș putea ajunge în fața Lui!” Nu era timp de pierdut; carnea lui prăpădită începea să dea semne de descompunere. Cu lacrimi în ochi i-a rugat pe prietenii lui să-l ducă pe pat până la Isus, lucru pe care ei l-au făcut cu mare plăcere. Dar mulțimea care se adunase înăuntrul și împrejurul casei în care era Mântuitorul era așa de deasă, încât era cu neputință pentru bolnav și pentru prietenii lui să ajungă la El sau chiar numai până acolo de unde să-I audă glasul.
