Isus predica în casa lui Petru. După obicei, ucenicii Lui ședeau acolo. Au venit și “niște farisei și învățători ai legii, din toate satele Galileii, și Iudeii, și din Ierusalim”. Aceștia veniseră ca iscoade, căutând o acuzație împotriva lui Isus. În afară de aceste persoane oficiale, în mulțimea amestecată se înghesuiau oameni mânați de zel, de evlavie, de curiozitate și chiar necredincioși. Erau reprezentate acolo diferite naționalități și toate clasele sociale. “Iar puterea Domnului era cu El, ca să vindece.” Duhul vieții plana asupra adunării, dar fariseii și cărturarii nu I-au simțit prezența. Ei nu și-au simțit lipsa, și vindecarea nu era pentru ei. “Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăți și pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale.” (Luca 1, 53.)
Cei care îl duceau pe omul paralizat au încercat de nenumărate ori să-și facă drum prin mulțime, dar în zadar. Bolnavul privea în jur într-o grozavă disperare. Când ajutorul de atâta vreme căutat era așa de aproape, cum putea să renunțe la speranța sa? După îndemnul lui, prietenii l-au urcat pe acoperișul casei și, desfăcând învelișul, l-au lăsat înăuntru, la picioarele lui Isus. Cuvântarea Sa a fost întreruptă. Mântuitorul a privit la fața plină de durere și a văzut ochii rugători ațintiți asupra Lui. A înțeles totul, căci El atrăsese la Sine pe această ființă deznădăjduită și îndoielnică. În timp ce omul paralizat era încă acasă, Mântuitorul îi adusese convingerea în conștiință. Când s-a pocăit de păcatele lui și a crezut în puterea lui Isus de a-l vindeca, îndurările dătătoare de viață ale Mântuitorului au căzut de prima dată ca o binecuvântare asupra inimii lui însetate. Isus urmărise cea dintâi scânteie de credință, care crescuse până la convingerea că El era singurul ajutor al păcătosului și văzuse cum aceasta devine tot mai puternică, o dată cu fiecare efort de a veni înaintea Lui.
Acum, în cuvintele care atinseră urechea suferindului ca o melodie plăcută, Mântuitorul a zis: “Îndrăznește, fiule! Păcatele îți sunt iertate!”
Povara disperării cade de pe inima omului bolnav, pacea iertării se așează asupra duhului său și strălucește pe chipul său. Durerea fizică s-a dus și întreaga lui ființă e transformată. Slăbănogul nenorocit este vindecat! Păcătosul vinovat este iertat!
În credință simplă, el primise cuvintele lui Isus ca fiind darul unei vieți noi. El n-a mai cerut nimic, ci a rămas într-o tăcere plină de fericire, prea plin de bucurie pentru a mai putea vorbi. Lumina cerească strălucea asupra feței lui și oamenii priveau uimiți la scena aceasta.
Rabinii așteptaseră plini de nerăbdare să vadă ce hotărâre ia Hristos în cazul acesta. Și-au adus aminte că omul venise la ei după ajutor și că ei refuzaseră să-i dea nădejde sau să-i arate simpatie. Nemulțumindu-se numai cu atât, declaraseră că omul suferea un blestem dumnezeiesc pentru păcatele lui. Lucrurile acestea le-au revenit cu putere în minte când l-au văzut pe omul bolnav înaintea lor. Au observat interesul cu care toți urmăreau scena și au simțit o teamă nespusă că-și vor pierde influența asupra poporului.
Acești demnitari n-au schimbat între ei nici un cuvânt, dar, privind unii la alții, au citit același gând, și anume că trebuie făcut ceva pentru a opri valul simțămintelor. Isus declarase că păcatele slăbănogului erau iertate. Fariseii au considerat aceste cuvinte ca o hulă și au plănuit să prezinte lucrurile acestea ca un păcat vrednic de moarte. Ei și-au zis în inima lor: “Hulește! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” (Marcu 2, 7.)
Ațintindu-și privirile asupra lor, priviri sub care ei au început să tremure și să se dea înapoi, Isus a zis: “Pentru ce aveți astfel de gânduri în inimile voastre? Căci ce este mai lesne? A zice: ‘Păcatele îți sunt iertate’ sau a zice: ‘Scoală-te și umblă?’ Dar, ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, ‘scoală-te’, a zis El slăbănogului, ‘ridică-ți patul și du-te acasă’”.
Atunci, acela care fusese adus la Isus pe o targă se ridică pe picioarele sale, care prinseseră din nou elasticitate și tăria tinereții. Sângele dătător de viață aleargă prin venele lui. Fiecare organ al trupului pornește deodată la lucru. Strălucirea sănătății ia locul palorii morții atât de aproape “și îndată slăbănogul s-a sculat, și-a ridicat patul și a ieșit afară în fața tuturor; așa că toți au rămas uimiți și slăveau pe Dumnezeu și ziceau: ‘Niciodată n-am mai văzut așa ceva!’”
