Rareori i-a adunat Isus numai pe ucenici pentru a primi cuvintele Sale. El nu i-a ales ca ascultători numai pe aceia care cunoșteau calea vieții. Lucrarea Lui era de a ajunge la mulțimile care zăceau în ignoranță și rătăcire. El împărțea învățăturile Sale pline de adevăr acolo unde puteau ajunge la mințile întunecate. El Însuși, care era Adevărul, stătea cu coapsele încinse și cu brațele mereu întinse pentru a binecuvânta și, prin cuvinte de avertizare, de îndemn și de încurajare, căuta să-i înalțe pe toți cei care veneau la El.
Cu toate că a fost destinată ucenicilor, Predica de pe Munte a fost rostită în auzul mulțimii. După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Isus a mers cu ei pe malul lacului. Aici, începuseră să se adune oameni încă din zorii zilei. Afară de mulțimea obișnuită de prin cetățile Galileii, se găseau și oameni din Iudea și chiar din Ierusalim, din Perea, din Decapole, din Idumea, tocmai din sudul Iudeii; de asemenea, erau și din Tir și Sidon, cetăți feniciene pe țărmul Mării Mediterane. “Când au auzit tot ce făcea, au venit”, “ca să-L asculte și să fie vindecați de bolile lor … din El ieșea o putere care îi vindeca pe toți.” (Marcu 3, 8; Luca 6, 17-19.) HLL 298.2
Țărmul îngust nu oferea condiții prielnice ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, de aceea Isus S-a retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiș care oferea un loc plăcut de adunare pentru mulțimea nenumărată, S-a așezat pe iarbă, iar ucenicii și mulțimea I-au urmat pilda.
Locul ucenicilor era întotdeauna lângă Isus. Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui, totuși ucenicii înțelegeau că ei nu trebuie să fie dați la o parte din fața Lui. Ei se așezau chiar lângă El, ca să nu piardă nici un cuvânt din învățăturile Lui. Erau ascultători atenți, doritori să înțeleagă adevărurile pe care urmau să le propovăduiască în toate țările și pentru toate vremurile.
Cu simțământul că acum trebuie să se aștepte la ceva neobișnuit, s-au strâns lângă Învățătorul lor. Ei credeau că împărăția trebuie să se întemeieze în curând și din evenimentele dimineții primiseră asigurarea că acum trebuie să se vestească ceva cu privire la această împărăție. Un sentiment de așteptare stăpânea și mulțimea și fețele oamenilor dădeau dovadă de marele lor interes. În timp ce oamenii stăteau pe coasta înverzită a dealului, așteptând cuvintele Învățătorului divin, inima le era plină de gânduri despre slava viitoare. Erau acolo cărturari și farisei care așteptau ziua când să stăpânească peste romanii priviți cu atâta ură și să aibă bogățiile și splendoarea marelui imperiu universal. țăranii săraci și pescarii sperau să audă cuvinte de încurajare, și anume că sărăcăcioasele lor colibe, hrana lor neîndestulătoare, viața lor de muncă, teama lor de lipsă trebuie să fie schimbate în palate pline de belșug și zile de viață ușoară. În locul hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua și în locul învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le dea hainele scumpe și bogate ale asupritorilor. Inima lor tresălta plină de speranță îngâmfată că Israel trebuia să fie onorat în curând în fața națiunilor ca popor ales al Domnului, iar Ierusalimul să fie așezat în fruntea unui imperiu universal.
Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreții lumești. În Predica de pe Munte, El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greșită educație și să le dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepție despre Împărăția și despre caracterul Său. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în față o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învățat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăția lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscute condițiile intrării în această Împărăție, lăsându-i pe ei să tragă concluziile privitoare la natura ei. Adevărurile pe care El le-a învățat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât pentru mulțimea care-L urma pe Isus. Nu mai puțin ca ei, noi trebuie să învățăm principiile fundamentale ale Împărăției lui Dumnezeu.
Cele dintâi cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunați pe munte au fost cuvinte de binecuvântare. Fericiți sunt aceia, a zis El, care își recunosc sărăcia spirituală și simt că au nevoie de mântuire. Evanghelia trebuie să fie predicată săracilor. Ea nu este descoperită celor îngâmfați spiritual, celor care susțin că sunt bogați și n-au nevoie de nimic, ci celor umili și întristați. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci cu duhul.
