Inima mândră se luptă să câștige mântuirea, dar atât vrednicia, cât și titlul nostru pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului până când, convins de propria slăbiciune și scăpat de încrederea în sine, nu se predă conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu așteaptă să-l reverse. Nimic nu este reținut de la cel care își simte nevoia. El poate să vină fără nici o piedică direct la Acela în care locuiește toată plinătatea. “Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt: ‘Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite.’” (Isaia 57, 15.)
“Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați.” Prin cuvintele acestea, Hristos nu ne învață că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilința voită. Plânsul de care vorbește El aici nu înseamnă nici deprimare și nici lamentări. Deși ne întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de prețioasele privilegii pe care le avem ca fii ai lui Dumnezeu.
Adesea, noi ne întristăm și plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru noi, dar aceasta nu e pocăință. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoștința inimii care L-a disprețuit și întristat pe Mântuitorul și ne aduce în pocăință la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Isus este rănit din nou; și atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care au adus chin și suferință asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunțarea la păcat.
Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta este o slăbiciune; dar ea este puterea care leagă pe omul pocăit de Cel veșnic cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii și prin neascultare. Lacrimile celui care se pocăiește sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui sfințeniei. Întristarea aceasta prevestește o bucurie care va fi ca un izvor viu pentru suflet. “Recunoaște-ți numai nelegiuirea, recunoaște că ai fost necredincios Domnului Dumnezeului tău”; “nu voi arunca o privire întunecată împotriva voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul.” (Ieremia 3, 13.12.) “Să dau celor întristați din Sion”, are El în gând, “să le dau o cunună împărătească în loc de cenușă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit.” (Isaia 61, 3.)
Există mângâiere și pentru aceia care plâng în timp de întristare și încercare. Amărăciunea adusă de durere și umilință e mult mai de preț decât dedarea la păcate. Prin întristare, Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din caracter, pentru ca prin harul Său să ne putem înfrânge defectele. Ne sunt descoperite capitole necunoscute ale vieții noastre și ni se dă ocazia să arătăm dacă primim mustrarea și sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduși în încercare, nu trebuie să ne irităm și să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm și să ne smulgem de sub mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în fața lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt întunecate și triste pentru acela care așteaptă ca lucrurile să se desfășoare potrivit dorințelor sale. Pentru firea noastră omenească, ele se arată întunecoase și lipsite de bucurie. Dar căile lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare și sfârșitul este mântuirea. Ilie nu știa ce face atunci, în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viața și se ruga să moară. Domnul, în îndurarea Sa, nu S-a luat după cuvântul lui. În fața lui Ilie se afla încă o mare lucrare de făcut; și când lucrarea lui s-a terminat, el nu trebuia să piară în descurajare și în singurătatea pustietății. El nu avea să se pogoare în țărâna mormântului, ci să se înalțe în slavă, cu convoiul carelor cerești la tronul de sus.
Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat zice: “I-am văzut căile și totuși îl voi tămădui; îl voi călăuzi și îl voi mângâia pe el și pe cei ce plâng împreună cu el”. “Le voi preface jalea în veselie și le voi da bucurie după necazurile lor.” (Isaia 57, 18; Ieremia 31, 13.)
“Ferice de cei blânzi.” Greutățile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult ușurate de umilința aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilința Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreț, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuși în fiecare zi și ele vor înceta să răspândească întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de noblețe la un creștin este stăpânirea de sine. Acela care, atunci când e tratat cu cruzime și insulte, nu păstrează un spirit calm și încrezător Îi răpește lui Dumnezeu dreptul de a descoperi în el desăvârșirea Sa de caracter. Umilința inimii este tăria care dă biruință urmașilor lui Hristos; ea este dovada legăturilor lor cu cerul.
