“Domnul este înălțat; totuși vede pe cei smeriți.” (Psalmii 138, 6.) Aceia care dau pe față spiritul blând și smerit al lui Hristos sunt priviți cu duioșie de Dumnezeu. Poate că lumea îi privește cu dispreț, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. Nu numai cei înțelepți, cei mari, cei bogați vor câștiga dreptul de a pătrunde în curțile cerești; nu numai lucrătorul activ, plin de zel, care muncește neîncetat. Nu! Cel sărac în duh, care flămânzește după prezența lăuntrică a lui Hristos, cel smerit cu inima, pentru care ambiția cea mai înaltă este să facă voia lui Dumnezeu, și aceștia vor câștiga o intrare îmbelșugată. Ei vor face parte din numărul celor care și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. “Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde spre ei cortul Lui.” (Apocalipsa 7, 15.)
“Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire.” Simțământul de nevrednicie va face inima să flămânzească și să înseteze după neprihănire și dorința aceasta nu va fi dezamăgită. Aceia care Îi fac loc lui Isus în inima lor Îi vor simți iubirea. Toți aceia care doresc să ajungă la un caracter asemănător cu al lui Dumnezeu vor fi satisfăcuți. Niciodată Duhul Sfânt nu lasă neajutorat pe cel care-L caută pe Isus. El ia din lucrurile lui Hristos și i le descoperă. Dacă ochiul este ațintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face sufletul să crească, dându-i destoinicia să ajungă la ținte mai înalte și să aibă cunoștințe mai mari în lucrurile cerești, așa încât el nu va rămâne neîmplinit. “Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați.”
Cei îndurători vor afla îndurare, iar cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând necurat pângărește sufletul, distruge simțul moral și tinde să șteargă influențele Duhului Sfânt. El întunecă înțelegerea spirituală, așa că oamenii nu mai pot vedea pe Dumnezeu. Domnul poate și chiar iartă pe păcătosul care se căiește; dar, cu toate că este iertat, sufletul rămâne pătat. Acela care dorește să aibă o vie cunoaștere a adevărului spiritual trebuie să evite orice necurăție în vorbire sau în cuget.
Dar cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurățiile senzuale, mai mult decât eliberarea de acele întinări ceremoniale, de care iudeii se fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne împiedică să-L vedem pe Dumnezeu este egoismul. Spiritul egoist judecă pe Dumnezeu ca fiind asemenea lui. Câtă vreme n-am renunțat la acest spirit, noi nu-L putem înțelege pe Acela care este iubire. Numai o inimă neegoistă, numai un spirit umil și încrezător Îl va vedea pe Dumnezeu ca fiind “plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie.” (Exod 34, 6.)
“Ferice de cei împăciuitori.” Pacea lui Hristos se naște din adevăr. Ea este în armonie cu Dumnezeu. Lumea este în vrăjmășie cu Legea lui Dumnezeu; păcătoșii sunt în vrăjmășie cu Creatorul lor și, ca urmare, sunt în vrăjmășie unii cu alții. Dar psalmistul spune: “Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta și nu li se întâmplă nici o nenorocire.” (Psalmii 119, 165.) Oamenii nu pot să producă pace. Planurile omenești pentru înnobilarea și înălțarea oamenilor sau a societății nu vor fi în stare să producă pace, deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere care creează sau care perpetuează adevărata pace este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta și dezbinarea. “În locul spinului se va înălța chiparosul, în locul mărăcinilor va crește mirtul”, iar pustietatea vieții “se va veseli și va înflori ca trandafirul.” (Isaia 55, 13; 35, 1.)
Mulțimile erau uimite de această învățătură, care se deosebea atât de mult de preceptele și de purtarea fariseilor. Oamenii ajunseseră să creadă că fericirea constă în deținerea de bunuri lumești și că renumele și onoarea oamenilor merită să fie dorite. Li se părea foarte plăcut să fie numiți “rabi” și să fie lăudați ca fiind înțelepți și evlavioși, de aceea își înșirau virtuțile în fața lumii. Acestea erau privite ca o încununare a fericirii. Dar, în fața acestei mulțimi nenumărate, Isus a spus că bogățiile și onoarea lumească erau singura răsplată pe care aveau să o primească asemenea persoane. El vorbea cu siguranță și cuvintele Lui erau însoțite de o putere convingătoare. Oamenii au tăcut și un simțământ de teamă i-a pătruns. Tulburați, au început să se privească unul pe altul. Care dintre ei putea să fie mântuit, dacă învățăturile Omului acestuia erau adevărate? Mulți dintre ei erau convinși că Învățătorul acesta atât de deosebit era mânat de Duhul lui Dumnezeu și că ideile exprimate de El erau dumnezeiești.
