Fariseii se mândreau cu ascultarea lor față de lege; cu toate acestea, cunoșteau atât de puțin din principiile ei în viața de toate zilele, încât cuvintele Mântuitorului sunau a erezie. Când El îndepărta molozul sub care fusese îngropat adevărul, li se părea că dă la o parte chiar adevărul. Ei șopteau unul către altul că El desființa legea. El le-a citit gândurile și le-a răspuns, zicând:
“Să nu credeți că am venit să stric Legea și Proorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc.” Prin cuvintele acestea, Isus îndepărta acuzația fariseilor. Misiunea Lui în lume era ca să apere cerințele sacre ale acestei legi, pe care ei Îl acuzau că o strică. Dacă Legea lui Dumnezeu s-ar fi putut schimba sau desființa, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să sufere urmările neascultării noastre. El a venit să explice legătura legii cu omul și să ilustreze preceptele ei prin viața Lui de ascultare.
Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubește omenirea și pentru a ne apăra de rezultatele neascultării. El ne descoperă principiile neprihănirii. Legea este exprimarea gândurilor lui Dumnezeu; când este primită în Hristos, ea devine gândul nostru. Ea ne înalță mai presus de puterea dorințelor și a înclinațiilor firești, mai presus de ispitele care duc la păcat. Dumnezeu dorește să fim fericiți și ne-a dat preceptele legii, pentru ca, prin ascultare de ele, să avem bucurie. Când îngerii au cântat la nașterea lui Isus:
“Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte,
Și pace pe pământ, între oamenii plăcuți Lui” (Luca 2, 14),
ei făceau cunoscute principiile legii pe care El venise s-o proclame și s-o onoreze.
Când a fost dată legea pe Sinai, Dumnezeu a făcut cunoscută oamenilor sfințenia caracterului Său, pentru ca, prin contrast, ei să vadă păcătoșenia lor. Legea a fost dată pentru a-i convinge de păcat și a descoperi nevoia lor după un Mântuitor. Pe calea aceasta, principiile ei erau sădite în inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face și astăzi. Principiile legii sunt explicate în viața lui Hristos; și când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina lui Hristos descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curățitor și după neprihănirea Lui îndreptățitoare, legea continuă să fie un mijloc care ne duce la Hristos, ca să fim îndreptățiți prin credință. “Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul.” (Psalmii 19, 7.)
“Câtă vreme nu va trece cerul și pământul”, a zis Isus, “nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” Soarele care strălucește în ceruri, pământul pe care locuim sunt martori din partea lui Dumnezeu că Legea Lui este neschimbată și veșnică. Deși acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. “Este mai lesne să treacă cerul și pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege.” (Luca 16, 17.) Sistemul simbolurilor care arătau către Isus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie desființat la moartea Lui; dar preceptele Decalogului sunt tot așa de imutabile ca și tronul lui Dumnezeu.
Deoarece “Legea Domnului este desăvârșită”, orice îndepărtare de la ea trebuie privită ca păcat. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu și învață pe alții să facă la fel sunt condamnați de Hristos. Viața de ascultare a Mântuitorului a susținut cerințele legii; ea a arătat că legea poate să fie ținută de oameni și a dovedit ce caracter frumos se poate dezvolta prin ascultare. Toți aceia care ascultă ca El declară la fel, că Legea este “sfântă, dreaptă și bună.” (Romani 7, 12.) Pe de altă parte, toți aceia care calcă poruncile lui Dumnezeu susțin pretențiile lui Satana, că Legea e nedreaptă și că nu poate fi ascultată. În felul acesta, ei sprijină amăgirile marelui vrăjmaș și aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii celui rău, care s-a răsculat cel dintâi împotriva Legii lui Dumnezeu. A-i primi în cer ar duce din nou elementele discordiei și revoltei acolo și ar primejdui fericirea universului. Nici un om care de bunăvoie desconsideră un principiu al legii nu va intra în Împărăția cerului.
Rabinii socoteau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Isus a declarat-o neîndestulătoare și fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare și pe cunoașterea teoretică a adevărului. Rabinii pretindeau că sunt sfinți prin propriile eforturi de păzire a legii; dar faptele lor despărțiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau foarte minuțioși în ținerea formelor rituale, viața lor era imorală și josnică. Așa-zisa lor neprihănire niciodată nu putea să intre în Împărăția cerului.
