Nici o altă instituție încredințată iudeilor n-a urmărit așa de mult să-i deosebească de neamurile din jurul lor cum a făcut-o Sabatul. Dumnezeu a intenționat ca păzirea lui să-i arate ca închinători ai Săi. Trebuia să fie un semn al despărțirii lor de idolatrie, al legăturii lor cu adevăratul Dumnezeu. Dar, pentru a sfinți Sabatul, și oamenii trebuie să fie sfinți. Prin credință, ei trebuie să ajungă părtași la neprihănirea lui Hristos. Când i s-a dat lui Israel porunca: “Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești”, Domnul a mai spus și “Să-Mi fiți niște oameni sfinți.” (Exod 20, 8; 22, 31.) Numai în felul acesta Sabatul putea să-i deosebească pe israeliți ca închinători ai lui Dumnezeu.
Când iudeii s-au depărtat de Dumnezeu și n-au mai căutat ca prin credință să-și însușească neprihănirea lui Hristos, Sabatul și-a pierdut însemnătatea pe care o avea. Satana a căutat să se înalțe pe sine și să-i îndepărteze pe oameni de la Hristos, lucrând la denaturarea Sabatului, pentru că era semnul puterii lui Hristos. Conducătorii iudei au împlinit voia lui Satana când au împovărat ziua de odihnă a lui Dumnezeu cu cerințe apăsătoare. În zilele lui Hristos, Sabatul devenise atât de pervertit, încât păzirea lui reflecta mai degrabă caracterul oamenilor egoiști și despotici decât caracterul Părintelui ceresc, iubitor. Rabinii Îl prezentau pe Dumnezeu ca unul care dă legi de care oamenii nu pot să asculte. Ei îi determinau pe oameni să-L vadă pe Dumnezeu ca un tiran și să-și închipuie că ținerea Sabatului, așa cum o cerea El, îi făcea pe oameni să fie aspri și cruzi. Lucrarea lui Hristos era tocmai aceea de a îndrepta părerile lor greșite. Cu toate că rabinii îl urmăreau cu vrăjmășie neîmpăcată, El n-a lăsat nici măcar să creadă că se supune pretențiilor lor, ci a mers înainte, păstrând Sabatul așa cum cerea Legea lui Dumnezeu.
Într-o zi de Sabat, când Mântuitorul și ucenicii Lui se întorceau de la locul de rugăciune, au trecut printr-un lan de grâu care dădea în copt. Isus lucrase până târziu și, când au trecut prin holdă, ucenicii au început să smulgă spice și să mănânce boabele, după ce le frecaseră în palme. În oricare altă zi, lucrul acesta n-ar fi adus nici o discuție, deoarece un om care trece pe lângă o holdă, o livadă sau o vie era liber să ia și să mănânce după dorință. (Vezi Deuteronom 23, 24-25.) Dar, dacă ar fi făcut cineva lucrul acesta în zi de Sabat, se socotea o profanare. Nu numai că adunarea spicelor era un fel de seceriș, dar frecarea lor în palme era un fel de treierat. Așadar, după părerea rabinilor, Sabatul era de două ori profanat.
Iscoadele I s-au plâns îndată lui Isus, zicând: “Iată că ucenicii Tăi fac ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului”.
Când a fost acuzat că a călcat Sabatul la Betesda, Isus Se apărase, susținând că este Fiul lui Dumnezeu și declarând că lucra în armonie cu Tatăl. Acum, când ucenicii au fost atacați, El le amintește acuzatorilor, ca exemple din Vechiul Testament, fapte îndeplinite în Sabat de către aceia care erau în slujba lui Dumnezeu.
Învățătorii iudei se lăudau cu propriile cunoștințe din Scriptură, dar în răspunsul Mântuitorului se cuprindea o mustrare pentru necunoașterea Scripturilor sfinte. “Oare n-ați citit ce a făcut David”, zise El, “când a flămânzit el și cei ce erau cu el? Cum a intrat în Casa lui Dumnezeu, a mâncat din ele, și a dat și celor ce erau cu el, măcar că nu era îngăduit să le mănânce decât preoții?” Apoi le-a zis: “Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”. “N-ați citit în Lege că, în zilele de Sabat, preoții calcă Sabatul în templu, și totuși sunt nevinovați? Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât templul”. “Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.” (Luca 6, 3.4; Marcu 2, 27.28; Matei 12, 5.6.)
Dacă era drept ca David să-și astâmpere foamea mâncând din pâinea pusă la o parte pentru un scop sfânt, atunci era drept și pentru ucenici să-și împlinească nevoile de hrană, rupând spice în ceasurile sfinte ale Sabatului. Și iarăși preoții din templu lucrau mai mult în Sabat decât în alte zile. Aceeași lucrare în alte scopuri pământești ar fi fost un păcat, dar lucrarea preoților era în slujba lui Dumnezeu. Ei săvârșeau ritualul care îi îndruma pe oameni la puterea mântuitoare a lui Hristos și munca lor se împăca foarte bine cu scopul pe care îl avea Sabatul. Dar acum Hristos Însuși venise. Făcând lucrarea lui Hristos, ucenicii se găseau în slujba lui Dumnezeu și tot ce era necesar pentru săvârșirea acestei lucrări era drept să se facă în zi de Sabat.
