Pentru iudei, vârsta de doisprezece ani marca linia de despărțire dintre copilărie și tinerețe. La împlinirea acestei vârste, copilul evreu era numit fiu al legii și de asemenea fiu al lui Dumnezeu. I se ofereau ocazii deosebite pentru instruirea sa în cele religioase și se aștepta de la el să participe la sărbătorile și ceremoniile sfinte. Potrivit cu acest obicei, Isus, în copilăria Sa, a făcut vizita de Paște la Ierusalim. Ca toți israeliții devotați, Iosif și Maria s-au dus în fiecare an să ia parte la praznicul Paștelor; și când Isus a atins vârsta cerută, L-au luat și pe El cu ei.
Erau trei sărbători anuale: Paștele, Ziua Cincizecimii și Sărbătoarea Corturilor, la care toți bărbații lui Israel erau obligați să se înfățișeze înaintea Domnului, la Ierusalim. Dintre aceste sărbători, cei mai mulți luau parte la cea a Paștelor. Mulți erau prezenți din toate țările, pe unde erau răspândiți iudeii. Din toată părțile Palestinei, închinătorii veneau în număr mare. Călătoria din Galilea ținea mai multe zile și călătorii se uneau în grupuri mari, pentru asigurarea unei bune tovărășii și protecții. Femeile și bătrânii mergeau călare pe măgari sau pe boi, străbătând drumurile prăpăstioase și stâncoase. Bărbații mai puternici și tinerii mergeau pe jos. Timpul Paștelor era la sfârșitul lui Martie sau începutul lui Aprilie, când toată țara era plină de flori și înveselită de cântecele păsărelelor. Pretutindeni, de-a lungul drumului, erau locuri memorabile din istoria lui Israel, iar tații și mamele le istoriseau copiilor minunile pe care Dumnezeu le făcuse pentru poporul Său în veacurile trecute. Ei făceau plăcută călătoria lor cu cântece și muzică, iar când, în cele din urmă, turnurile Ierusalimului se arătau la orizont, fiecare glas se unea în melodia de triumf:
“Picioarele mi se opresc
În porțile tale, Ierusalime….
Pacea să fie între zidurile tale,
Și liniștea în casele tale domnești!” (Psalmii 122, 2.7)
Ținerea Paștelor a început o dată cu nașterea națiunii iudaice. În ultima noapte a sclaviei lor din Egipt, când nu se întrezărea nici un semn al eliberării, Dumnezeu le-a poruncit să se pregătească pentru o imediată eliberare. El îl avertizase pe Faraon cu privire la cea din urmă judecată asupra egiptenilor și le dăduse directive evreilor să-și adune familiile în locuințele lor. După ce au stropit ușorii casei cu sângele mielului junghiat, trebuiau să mănânce mielul fript, cu pâine nedospită și cu ierburi amare. “Când îl veți mânca”, a zis El, “să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare și toiagul în mână; și să-l mâncați în grabă; căci sunt Paștele Domnului.” (Exod 12, 11.) La miezul nopții, au fost uciși toți întâii născuți ai egiptenilor. Atunci, împăratul a trimis lui Israel solia: “Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului meu. Duceți-vă de slujiți Domnului cum ați zis.” (Exod 12, 31.) Evreii au ieșit din Egipt ca o națiune independentă. Domnul le poruncise ca Paștele să fie ținut în fiecare an. “Și când vă vor întreba copiii voștri: ‘Ce înseamnă obiceiul acesta?’ Să răspundeți: ‘Este jertfa de Paște în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul’.” În felul acesta, din generație în generație, urma să se transmită istoria acestei minunate eliberări.
Paștele era urmat de cele șapte zile ale Sărbătorii Azimilor. În a doua zi a sărbătorii, erau aduse în fața Domnului cele dintâi roade din recolta anului, un snop de orz. Toate slujbele acestei sărbători erau simboluri ale lucrării lui Hristos. Eliberarea lui Israel din Egipt era o parabolă a răscumpărării, iar Paștele aveau drept scop să o păstreze ca o aducere aminte. Mielul junghiat, pâinile nedospite, snopul primelor roade Îl reprezentau pe Mântuitorul.
