Hristos îi spusese slujbașului împărătesc căruia îi vindecase fiul: “Dacă nu vedeți semne și minuni, cu nici un chip nu credeți!” (Ioan 4, 48.) El era întristat de faptul că însuși poporul Său cerea semne exterioare despre mesianitatea Sa. În repetate rânduri Se mirase de necredința lor. Dar S-a mirat și de credința sutașului care a venit la El. Sutașul n-a pus la îndoială puterea Mântuitorului. Nici n-a cerut măcar ca El să vină în persoană să săvârșească minunea. “Zi numai un cuvânt”, a zis el, “și robul meu va fi tămăduit.”
Robul sutașului fusese lovit de paralizie și zăcea în pat, fiind pe moarte. La romani slujitorii erau sclavi, care se vindeau și se cumpărau în piață și erau tratați în chip abuziv și crud; dar sutașul era atașat de slujitorul său și-i dorea foarte mult vindecarea. El a crezut că Isus poate să-l vindece. Nu-L văzuse pe Mântuitorul, dar veștile auzite îi inspirau credință. Fără a ține seama de formalismul iudeilor, romanul acesta era convins că religia lor era superioară. Trecuse de piedicile prejudecății naționale și ale urii care îi despărțeau pe cuceritori de poporul cucerit. Arătase respect față de slujirea lui Dumnezeu și se purtase frumos față de iudei, ca unii care erau închinătorii Lui. În învățătura lui Hristos, așa cum i se transmisese, el găsea ceva care împlinea nevoile sufletului. Tot ce era spiritual în el răspundea la cuvintele Mântuitorului. Dar se simțea nevrednic să vină în fața lui Isus și i-a rugat pe bătrânii iudeilor să facă cereri pentru vindecarea slujitorului său. Ei Îl cunoșteau pe Marele Învățător și, gândea el, se vor pricepe cum să se arate în fața Lui, pentru a-I câștiga favoarea.
Când a intrat în Capernaum, Isus a fost întâmpinat de o delegație a bătrânilor, care I-au spus dorința sutașului. Ei au stăruit, zicând: “Face să-i faci acest bine, căci iubește neamul nostru, și el ne-a zidit sinagoga”.
Isus a plecat îndată către locuința slujbașului; dar, din cauza mulțimii care era în jurul Său, înainta încet. Vestea despre venirea Lui L-a precedat și sutașul, în neîncrederea sa în sine, a trimis să I se spună: “Doamne, nu Te mai osteni atâta; pentru că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu”. Dar Mântuitorul a mers mai departe și sutașul, îndrăznind în cele din urmă să se apropie de El, a completat cele spuse înainte, zicând: “Nici nu m-am socotit vrednic să vin eu însumi la Tine. Ci zi numai un cuvânt și robul meu va fi tămăduit. Căci și eu, care sunt sub stăpânirea altuia, am sub mine ostași, și zic unuia: ‘Du-te!’ Și se duce; altuia: ‘Vino!’ Și vine; și robului meu: ‘Fă cutare lucru!’ Și-l face”. După cum eu reprezint puterea Romei și soldații mei recunosc autoritatea mea ca fiind de netăgăduit, așa și Tu reprezinți puterea nemărginitului Dumnezeu și toate câte sunt create ascultă de cuvântul Tău. Tu poți să comanzi bolii să plece și ea va asculta de Tine. Tu poți să dai ordin trimișilor Tăi cerești și ei vor aduce puterea vindecătoare. Zi numai un cuvânt și slujitorul meu se va tămădui.
“Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutaș. S-a întors către norodul care mergea după El și a zis: ‘Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credință atât de mare’. Iar către sutaș a zis: ‘Du-te și facă-ți-se după credința ta’. Și robul lui s-a tămăduit chiar în ceasul acela.”
Bătrânii iudeilor care îl recomandaseră pe sutaș lui Hristos arătaseră cât de departe erau de spiritul Evangheliei. Nici ei nu recunoșteau că marea noastră nevoie este aceea de a ne încrede doar în harul lui Dumnezeu. În îndreptățirea lor de sine, ei îl recomandau pe sutaș pentru binele pe care îl făcuse “poporului nostru”. Dar sutașul a spus despre sine: “Nu sunt vrednic”. Inima lui fusese atinsă de harul lui Hristos. Și-a văzut nevrednicia; totuși s-a temut să rămână fără ajutor. Nu s-a încrezut în propria bunătate; argumentul era nevoia lui cea mare. Credința lui s-a prins de Hristos și de caracterul adevărat. N-a crezut în El doar ca într-un făcător de minuni, ci ca într-un Prieten și un Mântuitor al omenirii.
