Astfel trebuie să vină orice păcătos la Hristos. “El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui.” (Tit 3, 5.) Când Satana îți spune că ești păcătos și că nu poți spera să primești binecuvântarea lui Dumnezeu, spune-i că Hristos a venit în lume să-i mântuiască pe păcătoși. N-avem nimic care să ne poată recomanda lui Dumnezeu; dar apărarea la care putem să apelăm totdeauna este starea noastră deznădăjduită, care face ca puterea Lui mântuitoare să fie o necesitate. Renunțând la încrederea în noi înșine, trebuie să privim la crucea de pe Golgota și să zicem:
“Neputând s-aduc nimic,
Lângă crucea Ta, azi, pic.”
Iudeii fuseseră învățați din copilărie cu privire la lucrarea lui Mesia. Ei aveau cuvintele inspirate ale patriarhilor și profeților, precum și învățătura simbolică a serviciului jertfelor. Dar ei disprețuiseră lumina și acum nu vedeau în Isus nimic care să-i atragă. Dar sutașul, născut între păgâni, educat în idolatria Romei imperiale, instruit ca soldat, după aparențe despărțit de viața spirituală prin educație și împrejurări și, mai mult, împiedicat de bigotismul iudeilor și de disprețul concetățenilor săi față de poporul Israel — omul acesta a înțeles adevărul față de care fiii lui Avraam erau orbi. El nu a așteptat să vadă dacă iudeii aveau să-L primească pe Acela care pretindea că este Mesia. Când “adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1, 9) a luminat asupra lui, el, deși era departe, a înțeles slava Fiului lui Dumnezeu.
Pentru Isus, lucrul acesta era un semn care prevestea lucrarea pe care Evanghelia urma să o săvârșească între neamuri. Plin de bucurie, El a privit în viitor, la strângerea tuturor neamurilor în Împărăția Sa. Cu adâncă mâhnire, le-a descris iudeilor urmările lepădării harului: “Vă spun că vor veni mulți de la răsărit și de la apus și vor sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul de afară, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” Vai, cât de mulți sunt aceia care și acum se pregătesc pentru aceeași fatală dezamăgire! În timp ce ființe din întunericul păgânătății primesc harul Său, cât de mulți în țările creștine nu fac decât să disprețuiască lumina harului care strălucește peste ei.
La o depărtare de peste treizeci de kilometri de Capernaum, pe un podiș care privește spre câmpia întinsă și frumoasă a Ezdraelonului, se găsește satul Nain, și către el și-a îndreptat apoi Isus pașii. Erau cu El mulți dintre ucenici și alți oameni, iar pe parcursul drumului mai veneau și alții, doritori să audă cuvintele Lui de iubire și de milă, aducându-și bolnavii să fie vindecați și având neîncetat nădejdea că Acela care avea o putere așa de minunată Se va descoperi odată ca Împărat al lui Israel. O mare mulțime venea după El, oameni plini de voie bună și de speranță urcau împreună, pe cărarea stâncoasă, spre poarta satului de munte.
Pe când se apropiau, au văzut un cortegiu mortuar ieșind pe poartă. Cu pasul încet și trist, se înaintează către locul de înmormântare. În față, pe o targă deschisă, este purtat trupul celui mort, iar în jurul lui jeluitorii umplu aerul cu bocetele lor. Părea că toți oamenii din localitate s-au adunat pentru a-și arăta respectul față de cel mort și împreuna-simțire cu familia.
Priveliștea aceasta trezea milă. Mortul era singurul fiu al unei văduve. Femeia întristată, rămasă singură, îl însoțea la mormânt pe singurul ei sprijin și singura ei mângâiere. “Domnul, când a văzut-o, I s-a făcut milă de ea.” În timp ce ea înainta fără a vedea nimic, plângând, neobservând prezența Lui, El S-a apropiat de ea și i-a zis cu bunătate: “Nu plânge!” Isus era gata să schimbe întristarea ei în bucurie și n-a vrut să-și oprească această expresie a iubirii Sale duioase.
