Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat în seamă. În timp ce ucenicii înalță vâslele pentru a face o ultimă sforțare, Isus Se ridică. El stă în picioare în mijlocul ucenicilor, în timp ce furtuna urlă, valurile se sfărâmă peste ei, iar fulgerul Îi luminează fața. Își ridică mâna, atât de des folosită în fapte de milă, și spune mării înfuriate: “Taci, fii liniștită!”
Furtuna încetează. Valurile se liniștesc. Norii se retrag, se arată stelele. Corabia plutește lin pe apa liniștită. Întorcându-Se către ucenicii Săi, Isus îi întreabă cu tristețe: “Pentru ce sunteți așa de fricoși? Tot n-aveți credință?” (Marcu 4, 40.)
O tăcere grea s-a lăsat asupra ucenicilor. Nici Petru nu îndrăznea să-și exprime groaza care-i umplea inima. Corăbiile care porniseră să-L însoțească pe Isus fuseseră în aceeași primejdie ca aceea a ucenicilor. Teroarea și disperarea stăpâniseră și peste oamenii din ele, dar porunca lui Isus a adus liniștea asupra acelei scene îngrozitoare. Furia furtunii adunase corăbiile la un loc și toți cei care erau pe ele văzuseră minunea. În calmul care a urmat, temerea a fost uitată. Oamenii șopteau între ei: “Ce fel de om este acesta de-L ascultă până și vânturile și marea?”
Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Isus era perfect liniștit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniștit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un “Domn al cerului și al pământului” stătea El așa liniștit. El renunțase la puterea aceea, pentru că zice: “De la Mine Însumi nu pot face nimic.” (Ioan 5, 30.) El Se încredea în puterea Tatălui. Isus Se sprijinea pe credință — credință în iubirea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu — și puterea acelui cuvânt care a liniștit furtuna era puterea lui Dumnezeu.
După cum Isus Se sprijinea prin credință pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel și noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El, ucenicii ar fi rămas liniștiți. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredința. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Isus; și numai atunci când, ajunși la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înșiși, ci s-au îndreptat către El, Isus a putut să le dea ajutor.
De câte ori nu avem și noi aceeași experiență ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor, când fulgerele sălbatice strălucesc și când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu furtuna, uitând că este Unul care ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când pierdem orice nădejde și suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Isus și, dacă-L strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deși, plin de întristare, El mustră necredința și încrederea noastră în noi înșine, niciodată nu ne lasă fără ajutor când avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu trebuie să ne temem. Credința vie în Răscumpărătorul va liniști marea vieții și El ne va scăpa din primejdie, cum știe că este mai bine.
Mai e încă o învățătură spirituală în această minune a liniștirii furtunii. Experiența fiecărui om mărturisește în favoarea adevărului cuvintelor Scripturii: “Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate liniști…. Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu.” (Isaia 57, 20.21.) Păcatul ne-a distrus pacea. Cât timp eul este nesupus, nu putem găsi odihnă. Patimile cele mai mari ale inimii nu pot fi stăpânite de nici o putere omenească. În privința aceasta, suntem la fel de fără putere ca ucenicii, care nu erau în stare să liniștească furtuna ce urla. Dar Acela care a liniștit valurile Mării Galileii prin Cuvântul Său are un cuvânt aducător de pace pentru orice om. Oricât de grozavă ar fi furtuna, aceia care se îndreaptă spre Isus cu strigătul: “Doamne, mântuiește-ne” vor fi eliberați. Harul Lui, care împacă sufletul cu Dumnezeu, liniștește frământarea patimilor omenești și, în iubirea Lui, inima găsește odihnă. “A oprit furtuna, a adus liniștea și valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniștit, și Domnul i-a dus în limanul dorit.” (Psalmii 107, 29-30.) “Deci, fiindcă suntem socotiți neprihăniți, prin credință avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” “Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna și liniștea pe vecie.” (Romani 5, 1; Isaia 32, 17.)
