În zorii zilei, Mântuitorul și însoțitorii Lui au ajuns la țărm și lumina soarelui răsărind atingea apa și uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar de abia coborâseră pe țărm și au avut înaintea ochilor o priveliște mai cumplită decât furia furtunii. Dintr-un ascunziș aflat între morminte, s-au aruncat asupra lor, ca și cum ar fi vrut să-i sfâșie, doi demonizați. De oamenii aceștia erau agățate bucăți din lanțurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din închisoare. Pe corp aveau răni care sângerau, acolo unde se tăiaseră cu pietre ascuțite. Ochii lor priveau rătăciți prin părul lung și murdar și orice asemănare cu ființele omenești părea că fusese ștearsă de către demonii care îi stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni.
Ucenicii și însoțitorii lor au fugit cuprinși de groază; dar deodată și-au dat seama că Isus nu era cu ei și s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniștise furtuna, care îl întâmpinase mai înainte pe Satana și-l biruise, n-a fugit din fața acestor demoni. Când, dezamăgiți, scrâșnind din dinți și făcând spume la gură, acești oameni s-au apropiat de El, Isus a ridicat mâna care poruncise valurilor să se liniștească, și ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau fără putere în fața Lui.
Cu autoritate, El a poruncit duhurilor necurate să iasă din ei. Cuvintele Lui au pătruns în mintea întunecată a acelor nenorociți. Slab de tot, ei și-au dat seama că aproape de ei se afla Cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele Mântuitorului, să I se închine; dar, când au deschis gura să-I ceară milă, demonii au vorbit prin ei, strigând cu putere: “Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui”.
Isus a întrebat: “Care îți este numele?” Și răspunsul a fost: “Numele meu este ‘Legiune’, pentru că suntem mulți”. Folosindu-i pe acești nenorociți ca mijloace de comunicare, ei L-au rugat pe Isus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo, păștea o turmă de porci. Demonii au cerut îngăduința să intre în ei și Isus le-a îngăduit. Deodată turma a fost cuprinsă de panică. Porcii au alergat nebunește spre stânci și, nefiind în stare să se oprească pe țărm, s-au aruncat în apă și au pierit.
Între timp, o schimbare minunată avusese loc cu demonizații. În mintea lor pătrunsese lumina. Ochii lor străluceau de inteligență. Fața lor, atâta vreme deformată după chipul lui Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate de sânge s-au liniștit și, cu vocea veselă, oamenii preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare.
Din vârful stâncilor, păzitorii porcilor au văzut cele petrecute și au alergat să ducă veștile acestea atât stăpânilor lor, cât și celorlalți oameni. Cu frică și uimire, întreaga populație a alergat înaintea lui Isus. Cei doi demonizați fuseseră groaza ținutului. Nimeni nu avea curaj să treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu furie diavolească. Acum, oamenii aceștia erau îmbrăcați și cu mintea întreagă, stând la picioarele lui Isus, ascultând cuvintele Lui și slăvind Numele Aceluia care îi vindecase. Însă oamenii care au văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât eliberarea acestor captivi ai lui Satana.
Pentru binele stăpânilor acestor porci se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei erau absorbiți de lucrurile pământești și nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieții lor spirituale. Isus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său. Dar regretul și indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, așa că nu au mai văzut îndurarea Mântuitorului.
Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecățile oamenilor și a provocat temerile lor. Puteau să vină nenorociri și mai mari, dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au temut de ruină materială și s-au hotărât să se lipsească de prezența Lui. Cei care trecuseră lacul împreună cu Isus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre primejdia din mijlocul furtunii și despre felul în care au fost liniștite vântul și marea. Dar cuvintele lor erau fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Isus și L-au rugat stăruitor să plece de la ei; și El i-a ascultat, luând corabia îndată către țărmul opus.
Oamenii din Gherghesa aveau în fața lor dovada vie despre puterea și îndurarea lui Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea de judecată; dar se temeau așa de mult să nu-și primejduiască interesele pământești, încât Acela care biruise pe domnul întunericului în fața lor era tratat ca un nepoftit și Darul ceresc a fost alungat de la ușile lor. Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de persoana lui Isus așa cum au făcut cei din Gherghesa; sunt totuși mulți care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar însemna sacrificarea unor interese lumești. Pentru ca nu cumva prezența Lui să le pricinuiască vreo pierdere bănească, mulți leapădă harul Lui și îndepărtează Duhul Lui de la ei.
Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaților vindecați. Ei doreau să fie în tovărășia Eliberatorului lor. În prezența Lui se simțeau la adăpost de puterea demonilor, care le chinuiseră viața și le irosiseră puterile. Când Isus era gata să urce în corabie, s-au ținut strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui și L-au rugat să-i țină aproape, ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Isus le-a poruncit să meargă acasă și să vestească ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.
Ei aveau ceva de lucru: să meargă acasă, între păgâni, și să povestească despre binecuvântările primite de la Isus. Era greu pentru ei să se despartă de Mântuitorul lor. Cu siguranță că urmau să aibă multe greutăți în mijlocul concetățenilor păgâni. Și îndelunga lor despărțire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredințată. Dar, îndată ce Isus le-a arătat datoria, ei au fost gata să asculte. Ei nu numai că au povestit în familie și între vecini despre Isus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui mântuitoare și povestind cum au fost eliberați de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o binecuvântare mai mare decât aceea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas în prezența Lui. Atunci când lucrăm, pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii, suntem aduși mai aproape de Mântuitorul.