Sufletul profetului, golit de eu, a fost plin de lumina Dumnezeirii. În mărturia depusă pentru slava Mântuitorului, cuvintele lui erau ca o continuare a celor pe care Hristos le rostise la întâlnirea cu Nicodim. Ioan a zis: “Cel ce vine din cer, este mai presus de toți; cel ce este de pe pământ, este pământesc, și vorbește ca de pe pământ. Cel ce vine din cer, este mai presus de toți…. Căci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbește cuvintele lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu-I dă Duhul cu măsură”. Isus putea să zică: “Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis.” (Ioan 5, 30.) Lui I s-a spus: “Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nelegiuirea, de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai presus decât pe tovarășii Tăi.” (Evrei 1, 9.) Tatăl “nu-I dă Duhul cu măsură”.
La fel se întâmplă și cu urmașii lui Hristos. Noi putem primi lumina cerească numai dacă suntem gata să fim goliți de eul nostru. Nu putem înțelege caracterul lui Dumnezeu, nici nu putem primi pe Hristos în credință, decât atunci când suntem dispuși să aducem orice gând ca rob al ascultării de Hristos. Tuturor acelora care procedează astfel li se dă Duhul Sfânt fără măsură. În Hristos “locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveți totul deplin în El.” (Coloseni 2, 9.10.)
Ucenicii lui Ioan spuneau că toți oamenii veneau la Hristos; dar, având o viziune mai clară, Ioan a zis: “Nimeni nu primește mărturia Lui”. Așa de puțini erau dispuși să-L accepte ca Mântuitor din păcat. Dar “cine primește mărturia Lui adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul.” (Ioan 3, 33.) “Cine crede în Fiul are viață veșnică.” Nu este nevoie de dezbateri ca să știm dacă botezul lui Hristos sau al lui Ioan curățește de păcate. Numai harul lui Hristos dă viață sufletului. Lipsit de Hristos, botezul, ca oricare altă slujbă, este o formă fără valoare. “Cine nu crede în Fiul nu va vedea viața.”
Succesul lucrării lui Hristos, pe care Ioan îl primise cu atâta bucurie, a fost vestit și cârmuitorilor din Ierusalim. Preoții și rabinii fuseseră geloși datorită influenței lui Ioan, când au văzut că oamenii părăsesc sinagogile și se duc în pustie; dar aici era Cineva care avea o putere și mai mare de a atrage mulțimile. Acești conducători în Israel nu erau dispuși să zică împreună cu Ioan: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”. Ei s-au ridicat cu o nouă hotărâre de a pune capăt acestei lucrări, care îi îndepărta pe oameni din jurul lor.
Isus știa că ei nu vor cruța nici un mijloc pentru a crea neînțelegeri între ucenicii Săi și ai lui Ioan. El știa că furtuna care se apropia urma să smulgă pe unul dintre cei mai mari profeți din câți au fost dați lumii. Din dorința de a evita orice ocazie de neînțelegeri sau de ceartă, El și-a oprit în liniște lucrarea și S-a retras în Galilea. Și noi, rămânând credincioși față de adevăr, trebuie să evităm orice lucru care ar duce la dezbinare și la înțelegere greșită. Căci ori de câte ori se ivește așa ceva, urmarea nu este decât pierderea de suflete. Oriunde se ivesc împrejurări care amenință să ducă la dezbinare, trebuie să urmăm pilda lui Isus și a lui Ioan Botezătorul.
Ioan fusese chemat să fie în frunte ca reformator. Din cauza aceasta, ucenicii erau în primejdie să-și îndrepte atenția asupra lui, crezând că succesul lucrării ar depinde de lucrarea lui și pierzând din vedere faptul că el era numai o unealtă prin care lucrase Dumnezeu. Dar lucrarea lui Ioan nu era îndestulătoare pentru a pune temelia bisericii creștine. După încheierea misiunii lui, trebuia să se facă altă lucrare, pe care mărturisirea lui n-o putea îndeplini. Ucenicii lui n-au înțeles lucrul acesta. Când L-au văzut pe Hristos venind ca să preia lucrarea, s-au umplut de gelozie și nemulțumire.
Și astăzi există această primejdie. Dumnezeu cheamă un om pentru a face o anumită lucrare; și când a dus-o până acolo unde a putut, Domnul aduce pe alții s-o poarte mai departe. Dar, ca și ucenicii lui Ioan, mulți gândesc că succesul lucrării depinde de primul lucrător. Atenția este legată de om, în loc să fie legată de Dumnezeu, începe gelozia și lucrarea lui Dumnezeu este compromisă. Cel care este onorat în felul acesta necuvenit este ispitit să cultive încrederea în sine. El nu-și dă seama că depinde de Dumnezeu. Oamenii sunt învățați să se încreadă în om pentru călăuzire; în felul acesta, cad în rătăcire și ajung departe de Dumnezeu.
Lucrarea lui Dumnezeu nu trebuie să poarte chipul și amprenta omenească. Din timp în timp, Dumnezeu va scoate la iveală oameni prin care se pot realiza mai bine planurile Lui. Fericiți sunt aceia care sunt atunci gata să spună împreună cu Ioan Botezătorul: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”.