Dumnezeu declară: “Voi turna ape peste pământul însetat și râuri pe pământul uscat.” (Isaia 44, 3.) “Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric.” (Psalmii 112, 4.) Acelora care caută lumina și care o acceptă cu bucurie le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui Dumnezeu.
Pe câmpiile unde tânărul David își condusese turma, păstorii încă mai vegheau în timpul nopții. În orele acelea de liniște, ei vorbeau împreună despre Mântuitorul făgăduit și se rugau pentru venirea Împăratului pe tronul lui David. “Și iată că un înger al Domnului s-a înfățișat înaintea lor, și slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoșat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: ‘Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul’.”
La cuvintele acestea, priveliști de slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit Liberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumf sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i pregătească pentru a-L recunoaște pe Mântuitorul lor în sărăcie și umilință. “Iată semnul după care-L veți cunoaște: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat într-o iesle.”
Solul ceresc le liniștise temerile. Le spusese cum să-L găsească pe Isus. Cu delicată considerație față de slăbiciunea lor omenească, le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea divină. Apoi bucuria și slava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată de puternica strălucire a oștirilor lui Dumnezeu. Pământul era tăcut și cerul plecat să asculte imnul:
“Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte
Și pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui”.
O, dacă familia omenească ar putea recunoaște astăzi imnul acesta! Declarația făcută atunci, imnul cântat atunci vor crește până la încheierea vremii și vor răsuna până la marginile pământului. Când Soarele Neprihănirii va răsări cu vindecarea sub aripile Sale, cântecul acesta va fi repetat de glasul unei mari mulțimi, ca vuietul unor ape multe, zicând: “Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărățească.” (Apocalipsa 19, 6.)
După ce îngerii au dispărut, lumina s-a stins și umbrele nopții au căzut din nou pe dealurile Betleemului. Dar în mintea păstorilor a rămas cel mai strălucitor tablou văzut vreodată de ochi omenești. “După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alții: ‘Haidem să mergem până la Betleem și să vedem ce ni s-a spus și ce ne-a făcut cunoscut Domnul’. S-au dus în grabă și au găsit pe Maria, pe Iosif și pe pruncul culcat în iesle.”
Plecând de acolo cuprinși de mare bucurie, au început să vestească lucrurile pe care le-au văzut și le-au auzit. “Toți cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea și se gândea la ele în inima ei. Și păstorii s-au întors, slăvind și lăudând pe Dumnezeu.”
Cerul și pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decât atunci când păstorii ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot așa de mult obiectul grijii cerului ca atunci când oamenii simpli, cu ocupații obișnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei și au vorbit cu solii cerești prin vii și pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile obișnuite ale vieții. Îngeri din locuri cerești vor sprijini pașii acelora care vin și merg la porunca lui Dumnezeu.
Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil. În el este ascuns “adâncul bogăției, înțelepciunii și științei lui Dumnezeu.” (Romani 11, 33.) Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care a schimbat tronul cerului cu staulul și tovărășia îngerilor sfinți cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească și mulțumirea de sine se simt mustrate în prezența Sa. Dar acesta n-a fost decât începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilință aproape fără margini ca să ia natura omului chiar și atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Isus a luat corp omenesc atunci când rasa umană fusese slăbită de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El și-a asumat consecințele acțiunii legii eredității. Care erau consecințele acestea, se poate vedea în istoria strămoșilor Săi pământești. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile și ispitele și să ne dea o pildă de o viață fără păcat.
În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziția Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât și mai mult atunci când el însuși a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe păcătoși. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omenești. El I-a îngăduit să dea piept cu primejdiile vieții la fel ca oricare om, să ducă lupta vieții așa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greș și a pierde veșnicia.
Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El privește fața copilașului său și tremură la gândul primejdiei pentru viața acestuia. El dorește din toată inima să ferească scumpa lui odraslă de puterea lui Satana, să-l țină departe de ispite și luptă. Pentru a înfrunta o luptă și mai înverșunată și un risc mult mai înfricoșător, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, ca în felul acesta cărarea vieții să poată fi făcută sigură pentru copilașii noștri. Aici este iubirea! Minunează-te, cerule, și rămâi încremenit, pământule!
