Din amărăciunile pe care le suportă oamenii, n-a rămas nici una pe care să n-o fi gustat Hristos. Erau și din aceia care încercau să arunce dispreț asupra Lui din cauza nașterii Sale și chiar din copilărie a trebuit să sufere privirile lor batjocoritoare și șoptirile lor de rău. Dacă ar fi răspuns cu o privire sau cu un cuvânt lipsit de răbdare, dacă ar fi făcut o singură dată un lucru rău, cum Îl îndemnau frații Lui, n-ar mai fi fost un exemplu desăvârșit. N-ar mai fi putut să îndeplinească planul de mântuire. Dacă ar fi admis că există o scuză pentru păcat, Satana ar fi triumfat și lumea ar fi fost pierdută. Pentru motivul acesta căuta și ispititorul să-I facă viața cât mai grea, ca să fie atras spre păcat.
Dar, la fiecare ispită, El avea un singur răspuns: “Stă scris”. Rareori mustra vreo faptă rea a fraților Săi, dar avea totdeauna să le spună un cuvânt de la Dumnezeu. Adesea Îl acuzau de lașitate, dacă nu voia să li Se alăture în vreo faptă oprită; dar El răspundea: Stă scris: “Frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere.” (Iov 28, 28.)
Unii căutau să fie aproape de El, pentru că acolo simțeau pace; dar mulți se fereau de El, pentru că erau mustrați de viața Lui nepătată. Tinerii stăruiau pe lângă El să facă la fel ca ei. El era inteligent și avea o purtare atrăgătoare; se bucurau de prezența Lui și de răspunsurile Lui vioaie; dar erau iritați de scrupulele Lui și-L declarau îngust și rigid. Isus răspundea: Stă scris: “Cum își va ține tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău”. “Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta.” (Psalmii 119, 9.11.)
Adesea era întrebat: De ce ții să fii așa deosebit de noi toți? Stă scris, spunea El: “Ferice de cei fără prihană în calea lor, care umblă întotdeauna după Legea Domnului! Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor, care nu săvârșesc nici o nelegiuire și umblă în căile Lui!” (Psalmii 119, 1-3.)
Când Îl întrebau de ce nu Se unea cu tinerii din Nazaret la distracțiile lor, El spunea: Stă scris: “Când urmez învățăturile Tale, mă bucur de parc-aș avea toate comorile. Mă gândesc adânc la poruncile Tale, și cărările Tale le am sub ochi. Mă desfătez în orânduirile Tale și nu uit Cuvântul Tău.” (Psalmii 119, 14-16.) HLL 89.3
Isus nu Se lupta pentru drepturile Sale. Adesea I se făcea munca mai grea decât era nevoie, tocmai pentru că El era bun și nu Se plângea. Cu toate acestea, n-a greșit și nici nu S-a descurajat. El a trăit mai presus de toate aceste greutăți, de parcă era în lumina feței lui Dumnezeu. El nu Se răzbuna când oamenii se purtau aspru cu El, ci, plin de răbdare, suferea insulta.
De multe ori era întrebat: De ce Te lași să fii disprețuit chiar de către frații Tăi? El spunea: Stă scris: “Fiule, nu uita învățăturile mele și păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îți vor lungi zilele și anii vieții tale și-ți vor aduce multă pace. Să nu te părăsească bunătatea și credincioșia; leagăți-le la gât, scrie-le pe tăblița inimii tale. Și astfel vei căpăta trecere și minte sănătoasă înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” (Proverbe 3, 1-4.)
De când părinții lui Isus L-au găsit în templu, purtarea Lui a fost pentru ei o taină. El nu Se lua cu nimeni la ceartă și, cu toate acestea, exemplul Lui era o lecție permanentă. Avea înfățișarea unei persoane consacrate pentru ceva deosebit. Clipele Lui de fericire erau atunci când Se găsea singur împreună cu Dumnezeu și cu natura. De câte ori avea ocazie, Se retrăgea din locul muncii Sale, pentru a merge în câmpii, să mediteze în văile înverzite, pentru a fi în strânsă legătură cu Dumnezeu pe colinele munților sau printre copacii pădurii. De multe ori, zorile dimineții Îl găseau în vreun loc retras, meditând, cercetând Scripturile sau rugându-Se. Din aceste răstimpuri de liniște pornea apoi spre casă, unde Își relua lucrările și dădea pildă de muncă plină de răbdare.
