“Acolo unde a fost răstignit și Domnul nostru”; și această specificare a profeției a fost împlinită de Franța. În nici o altă țară spiritul vrăjmășiei împotriva lui Hristos n-a fost manifestat în chip mai izbitor. În nici o altă țară n-a întâmpinat adevărul o împotrivire mai crudă și mai insuportabilă. În persecuția pe care Franța a declanșat-o asupra mărturisitorilor Evangheliei, ea L-a răstignit pe Domnul Hristos în persoana ucenicilor Săi.
Veac după veac fusese vărsat sângele sfinților. În timp ce valdenzii își dădeau viața în munții Piemontului “pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia lui Isus Hristos”, o mărturie asemănătoare în favoarea adevărului era dată de frații lor albigenzi în Franța. Iar în zilele Reformei, adepții ei au fost dați morții în chinuri groaznice. Regi și nobili, doamne de origine înaltă și fete delicate, mândria și noblețea națiunii, și-au desfătat privirile cu suferințele martirilor lui Isus. Hughenoții cei curajoși, luptând pentru acele drepturi pe care sufletul omenesc le socotește cele mai sfinte, și-au vărsat sângele pe multe câmpuri de bătaie. Protestanții care erau scoși în afara legii, pe capul lor fiind pus un premiu, erau vânați ca fiarele sălbatice.
“Biserica din pustie”, puținii urmași ai vechilor creștini care mai rămăseseră în Franța în secolul XVIII, ascunzându-se în munții din sud, țineau încă credința părinților lor. Când îndrăzneau să se întâlnească noaptea pe coastele munților sau în luminișuri singuratice, erau urmăriți de ostași și târâți în sclavie pe viață la galere. Cei mai curați, cei mai nobili și distinși, cei mai inteligenți bărbați ai Franței erau legați în lanțuri, în chinuri groaznice, între hoți și asasini. (Vezi Wylie, b. 22, cap. 6.) Alții, tratați mai cu milă, erau împușcați cu sânge rece, în timp ce, neînarmați și neajutorați, cădeau în genunchi la rugăciune. Sute de oameni în vârstă, femei fără apărare și copii nevinovați erau lăsați morți la locul lor de întâlnire. Străbătând munții sau pădurile unde obișnuiau să se adune ei, nu era ceva neobișnuit ca “la fiecare pas să se găsească trupuri moarte împunse de sabie și presărate pe pajiști și corpuri spânzurate atârnând de copaci”. Țara lor, pustiită de sabie, de secure și de rug, “a fost transformată într-un pustiu imens, întunecat”. “Aceste atrocități n-au fost decretate în evul mediu, ci în epoca strălucită a lui Ludovic al XIV-lea. Atunci când era cultivată știința, literatura se dezvolta, teologii de la curte și din capitală erau oameni învățați și elocvenți și se lăudau în mare măsură că sunt plini de darul blândeții și al milei.” — (Idem, b. 22, cap. 7.)
Dar fapta cea mai întunecată din catalogul negru al crimei, cea mai groaznică dintre faptele demonice din toate veacurile a fost masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu. Lumea își mai amintește cu groază și dezgust scenele acelui măcel laș și crud. Regele Franței, îndemnat de preoții și prelații Romei, și-a pus pecetea pe acea dezgustătoare crimă. Un clopot sunând la miezul nopții a fost semnalul pentru măcel. Mii de protestanți, care dormeau liniștiți în casele lor încrezându-se în sinceritatea făgăduinței regelui, au fost târâți afară fără nici un avertisment și uciși cu sânge rece.
Așa cum Hristos a fost conducătorul nevăzut al poporului Său din robia Egiptului, tot așa a fost Satana conducătorul nevăzut al supușilor lui în această lucrare groaznică a înmulțirii martirilor. Timp de șapte zile a continuat masacrul în Paris, dintre care primele trei zile cu o furie de neimaginat. Și nu s-a mărginit numai la oraș, ci dintr-o poruncă specială a regelui s-a extins în toate provinciile și orașele unde se găseau protestanți. Nu s-a cruțat nici vârsta, nici sexul. Nu era scutit nici copilașul nevinovat și nici bărbatul cu părul cărunt. Nobil și țăran, bătrân și tânăr, mamă și copil erau uciși laolaltă. Masacrul a continuat în toată Franța timp de două luni, când aproape șaptezeci de mii de suflete, floarea națiunii, au pierit.
“Când vestea despre masacru a ajuns la Roma, bucuria clerului n-a cunoscut limite. Cardinalul de Lorena a răsplătit pe un sol cu o mie de coroane; tunul din St. Angelo a tras o salvă în semn de salut vesel; iar clopotele au sunat în toate clopotnițele; focurile artificiilor au schimbat noaptea în zi; iar papa Grigore al XIII-lea, însoțit de cardinali și de alți demnitari bisericești, a făcut o procesiune lungă la biserica Sf. Ludovic, unde Cardinalul de Lorena a cântat un Te Deum…. A fost bătută și o medalie pentru a comemora masacrul, iar la Vatican se pot vedea și azi fresce ale lui Vasari, descriind uciderea amiralului, regele în consiliu plănuind masacrul și masacrul însuși. Papa Grigore i-a trimis lui Carol decorația Trandafirul de aur, iar la patru luni după masacru … a ascultat cu mulțumire de sine predica unui preot francez … care a vorbit despre ‘ziua aceea atât de plină de fericire și de bucurie, când sfântul părinte a primit veștile și a mers cu solemnitate să aducă mulțumiri lui Dumnezeu și Sf. Ludovic.’” — (Henry White, The Massacre of Sf. Bartholomew, cap. 14, p. 34.)