Același spirit care a inspirat masacrul din noaptea Sf. Bartolomeu a condus și scenele Revoluției. Isus Hristos a fost declarat înșelător și strigătul unanim al necredincioșilor francezi era: “Să zdrobim infamul”, adică pe Hristos. Batjocurile cele mai înjositoare împotriva Cerului și nelegiuirea dezgustătoare mergeau mână în mână, iar oamenii cei mai josnici, monștrii cei mai dedați cruzimii și viciului, erau cei mai înălțați. În toate acestea omagiul suprem era dat lui Satana; în timp ce Isus Hristos, personificarea adevărului, a curăției și iubirii neegoiste, era răstignit.
“Fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, îi va birui și-i va omorî.” Puterea ateistă care a condus Franța în timpul Revoluției și domniei terorii a declarat un așa război împotriva lui Dumnezeu și a Sfântului Său Cuvânt cum lumea n-a mai văzut niciodată. Închinarea la Dumnezeu a fost interzisă de Adunarea Națională. Bibliile au fost adunate și arse în public, cu toate manifestările posibile de dispreț. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare. Instituțiile Bibliei au fost desființate. Ziua de odihnă săptămânală a fost îndepărtată și în locul ei fiecare a zecea zi a fost destinată hulei și veseliei. Botezul și Cina Domnului au fost interzise. Iar anunțurile, plasate la vedere în locurile de înmormântare declarau că moartea este un somn veșnic.
Teama de Dumnezeu a fost declarată a nu fi deloc începutul înțelepciunii, ci începutul nebuniei. Orice cult religios a fost interzis, în afară de acela al libertății și al patriei. “Episcopului constituțional al Parisului i-a fost încredințat să joace rolul principal în cea mai nereușită și scandaloasă comedie care s-a jucat vreodată înaintea unei adunări naționale…. El a apărut îmbrăcat în veșmintele preoțești, pentru a declara înaintea convenției că religia pe care o predicase atâția ani era din toate punctele de vedere o invenție a preoților, care nu avea temelie nici în istorie și nici în adevărul sfânt. El a tăgăduit în termeni solemni și clari existența Dumnezeirii, slujirii căreia fusese consacrat, și s-a dedicat pentru viitor adorării libertății, egalității, virtuții și moralității. Apoi a depus pe masă insignele episcopale și a primit îmbrățișarea frățească din partea președintelui convenției. Câțiva preoți renegați au urmat exemplul acestui prelat.” — (Scott, vol. 1, Pagina. 17.)
“Și locuitorii pământului se vor bucura de ei, și se vor veseli; și își vor trimite daruri unul altuia; pentru că cei doi prooroci îi chinuiseră pe locuitorii pământului”. Franța cea necredincioasă adusese la tăcere glasul mustrător al celor doi martori ai lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu zăcea mort pe străzile ei, iar aceia care urâseră cerințele și restricțiile Legii lui Dumnezeu tresăltau de bucurie. Oamenii Îl sfidau pe față pe Regele cerului. Ca și păcătoșii din vechime, ei strigau: “Ce ar putea să știe Dumnezeu și ce ar putea să cunoască Cel Preaînalt”. (Psalmii 73, 11.)
Cu o îndrăzneală hulitoare, peste putință de a fi crezută, unul dintre preoții noii ordini spunea: “Dumnezeule, dacă exiști, răzbună-Ți numele ofensat. Te provoc la luptă! Rămâi tăcut; nu îndrăznești să arunci tunetele. După toate acestea, cine va mai crede în existența Ta?” — (Lacretelle, History, vol. 2, p. 309; în Sir Archibald Alison, History of Europe, vol. 1, cap. 10.) Ce ecou constituie aceste cuvinte ale întrebării lui Faraon: “Cine este Dumnezeu ca să ascult de glasul Lui? Eu nu-L cunosc pe Dumnezeu!”
“Nebunul zice în inima lui: ‘Nu este Dumnezeu!’” (Psalmii 14, 1.) Iar Domnul declară cu privire la cei care strică adevărul: “Nebunia lor se va da pe față înaintea tuturor”. (2 Timotei 3, 9.) După ce Franța a renunțat la închinarea față de viul Dumnezeu, la “Cel Preaînalt care umple veșnicia”, n-a trecut decât puțină vreme până când ea a decăzut într-o idolatrie înjositoare prin închinarea la Zeița Rațiunii, în persoana unei femei desfrânate. Și aceasta în adunarea reprezentativă a națiunii cu ajutorul celei mai înalte autorități civile și legislative! Un istoric spunea: “Una dintre ceremoniile acestui timp nesănătos rămâne fără egal pentru absurditatea ei unită cu lipsa de respect. Porțile Convenției au fost deschise pentru a face loc trecerii unei grupe de cântăreți, în urma căreia au intrat într-o procesiune solemnă membrii consiliului municipal, cântând un imn în cinstea libertății și însoțind, ca obiect al cultului lor viitor, o femeie acoperită cu un voal, pe care au numit-o Zeița Rațiunii. După ce a fost adusă înăuntru, a fost descoperită cu mare pompă și așezată la dreapta președintelui, când a fost recunoscută de toți ca fiind o dansatoare de la Operă…. Acestei femei, considerată ca cea mai bună reprezentare a rațiunii căreia se închinau, Convenția Națională a Franței i-a adus adorare publică.
Această mascaradă ridicolă și nelegiuită a avut un puternic ecou, iar instalarea Zeiței Rațiunii a fost repetată și imitată în toată Franța, în provincii în care locuitorii doreau să fie la același nivel cu mai marii Revoluției.” — (Scott, vol. 1, cap. 17.)
“Oratorul care a introdus cultul Rațiunii a spus: ‘Legislatori! Fanatismul a făcut loc Rațiunii. Ochii lui încețoșați n-au putut suporta strălucirea luminii. Astăzi, o mulțime imensă s-a adunat sub aceste arcade gotice care, pentru prima oară, s-au făcut ecoul adevărului. Acolo francezii au sărbătorit singurul cult adevărat — acela al Libertății, al Rațiunii. Acolo am dat chip dorințelor pentru prosperitatea puterii Republicii. Acolo am părăsit idolii neînsuflețiți în favoarea Rațiunii, a acestui chip însuflețit, capodopera naturii’” — (M. A. Thiers, History of the French Revolution, vol. 2, pp. 370, 371.)
