Când zeița a fost adusă înaintea Convenției, președintele a luat-o de mână și, îndreptându-se către adunare, a spus: “Muritori, încetați să mai tremurați înaintea tunetelor neputincioase ale unui Dumnezeu pe care temerile voastre L-au creat. De azi înainte să nu mai recunoașteți nici o divinitate în afară de Rațiune. Vă prezint aici icoana cea mai nobilă și cea mai curată a ei; dacă trebuie să aveți idoli, jertfiți numai unora ca aceasta…. Cazi înaintea Augustului Senat al Libertății, o, voal al Rațiunii!
După ce a fost îmbrățișată de președinte, zeița a fost urcată pe un car măreț și condusă în mijlocul unei mulțimi la catedrala Notre Dame, pentru a lua locul Dumnezeirii. Acolo a fost așezată pe un altar înalt și a primit adorarea tuturor celor prezenți.” — (Alison, vol. 1, cap. 10.)
Această ceremonie a fost urmată, nu peste multă vreme, de arderea în public a Bibliei. Într-o împrejurare, “Societatea Populară a Muzeului” a intrat în sala primăriei, strigând: “Trăiască Rațiunea!” și ducând într-un vârf de băț resturile încă fumegânde ale câtorva cărți, printre altele breviare, misse, Vechi și Noi Testamente, care “au ispășit într-un foc mare”, a spus președintele, “toate nebuniile la care ele i-au condus vreodată pe oameni ca să le comită.” — (Journal of Paris, 1793, nr.318. Citat în Buchez-Roux, Collection of Parliamentary History, vol. 30, pp. 200, 201.)
Papalitatea a fost aceea care a început lucrarea pe care ateismul a completat-o. Politica Romei a adus acele stări sociale, politice și religioase care au grăbit ruina Franței. Referindu-se la ororile Revoluției, unii scriitori spun că aceste excese trebuie trecute în contul tronului și al bisericii. (Vezi notele suplimentare.) Pe bună dreptate ele trebuiau trecute pe seama bisericii. Papalitatea a otrăvit mintea regilor împotriva Reformei, ca fiind un dușman al coroanei, un element de discordie care ar fi fatal păcii și armoniei națiunii. Geniul Romei a fost acela care, pe calea aceasta, a inspirat cruzimea cea mai grozavă și persecuția cea mai aspră care a pornit de la tronul regal.
Duhul libertății a izvorât din Biblie. Oriunde Evanghelia a fost primită, mintea oamenilor a fost trezită. Astfel că oamenii au început să lepede cătușele care-i ținuseră ca sclavi ai ignoranței, viciului și superstiției. Au început să gândească și să acționeze ca oameni. Dar monarhii au văzut lucrul acesta și s-au temut din cauza despotismului lor.
Roma s-a grăbit să trezească temerile lor geloase. Papa spunea regentului Franței, în anul 1525: “Această manie (protestantismul) nu numai că va zădărnici și va distruge religia, ci va distruge toate țările, nobilimea, legile, ordinea și rangurile”. — (G. de Felice, History of the Protestants of France b. 1, cap. 2, par. 8.) Câțiva ani mai târziu, un nunțiu papal îl avertiza pe rege: “Sire, nu te lăsa amăgit. Protestanții vor dărâma toată ordinea religioasă și civilă…. Tronul este în aceeași primejdie ca și altarul…. Introducerea unei religii noi trebuie în mod necesar să introducă și o conducere nouă.” (D’Aubigne, History of the Reformation in Europe in the Time of Calvin, b. 2, cap. 36.) Și teologii făceau apel la prejudecățile poporului, declarând că învățătura protestantă “îi incită pe oameni spre ciudățenii și spre nebunie; ea îl jefuiește pe rege de dragostea devotată a supușilor și devastează atât statul, cât și biserica”. În felul acesta Roma a reușit să ridice Franța împotriva Reformei. “Astfel, sabia persecuției a fost scoasă din teacă pentru prima oară în Franța, pentru susținerea tronului, pentru ocrotirea nobililor și pentru menținerea legilor.” — (Wylie, b. 13, cap. 4.)
Conducătorii țării însă n-au prevăzut câtuși de puțin rezultatele acestei politici fatale. Învățătura Bibliei ar fi sădit în mintea și în inima oamenilor acele principii de dreptate, cumpătare, adevăr, echitate și bunătate, care sunt însăși piatra unghiulară a prosperității națiunii. “Neprihănirea înalță o națiune.” Prin ea “se întărește un scaun de domnie”. (Proverbe 14, 34; 16, 12.) “Lucrarea neprihănirii va fi pacea”; iar urmarea: “odihna și liniștea pe vecie.” (Isaia 32, 17.) Acela care ascultă de Legea divină va respecta cu toată conștiinciozitatea legile țării lui. Acela care se teme de Dumnezeu îl va onora pe împărat în exercitarea oricărei autorități drepte și legitime. Dar nefericita Franță a interzis Biblia și i-a alungat pe ucenicii ei. Veac după veac, bărbați cu principii și integritate, bărbați cu ascuțime intelectuală și putere morală, care au avut curajul să-și susțină convingerea și credința, să sufere pentru adevăr timp de veacuri, acești bărbați au trudit ca sclavi pe galere, au pierit pe rug sau au putrezit în celulele închisorilor. Mii și mii de oameni și-au găsit salvarea prin fugă; și aceasta a continuat timp de două sute cincizeci de ani după ivirea Reformei.
