Exploatând gelozia regilor și a claselor conducătoare, Roma i-a influențat să-i țină pe oameni în sclavie, bine știind că în felul acesta statul va fi slăbit și nădăjduind că pe calea aceasta îi va înlănțui atât pe conducători, cât și poporul în robia ei. Cu o politică clarvăzătoare, ea și-a dat seama că pentru a-i înrobi pe oameni cu adevărat trebuie încătușate sufletele lor; că cea mai sigură cale de a-i împiedica să iasă din sclavia lor era să nu le dea libertate. De o mie de ori mai groaznică decât suferința fizică, ce rezulta din procedeele ei, era degradarea morală. Lipsit de Biblie și lăsat pradă învățăturilor fanatismului și egoismului, poporul era încătușat în ignoranță și superstiție, cufundat în viciu, încât era cu totul neînstare să se conducă singur.
Dar deznodământul tuturor acestora a fost cu totul deosebit de ceea ce plănuise Roma. În loc să țină masele în supunere oarbă față de dogmele ei, lucrarea ei a avut ca efect transformarea lor în necredincioși și revoluționari. Ei au ajuns să disprețuiască romanismul și pe preoți. Priveau clerul ca fiind părtaș la apăsarea lor. Singurul dumnezeu pe care-l recunoscuseră era zeul Romei, iar învățătura lui era singura lor religie. Ei priveau lăcomia și cruzimea Romei ca fiind rodul natural al Bibliei, și ca atare nu doreau să aibă parte de ea.
Roma reprezentase greșit caracterul lui Dumnezeu și pervertise cererile Sale, iar acum oamenii lepădau atât Biblia, cât și pe Autorul ei. Ea ceruse o credință oarbă în dogmele ei, sub pretinsa pedeapsă a Scripturilor. Ca urmare, Voltaire împreună cu tovarășii lui au lepădat Cuvântul lui Dumnezeu cu totul și au răspândit pretutindeni otrava necredinței. Roma îi ținuse pe oameni la pământ, sub călcâiul ei de fier; iar acum masele, degradate și brutalizate în repulsia lor față de tirania ei, au dat la o parte orice restricție. Înfuriați de strălucirea necinstită căreia îi dăduseră atâta vreme închinare, au respins atât adevărul, cât și rătăcirea; și confundând libertatea cu destrăbălarea, robii viciului triumfau în libertatea lor închipuită.
La începutul Revoluției, printr-o concesie a regelui, poporului i-a fost acordată o reprezentare mai numeroasă decât a nobililor împreună cu clerul. În felul acesta balanța puterii era în mâinile lor; dar nu erau pregătiți să o folosească nici cu înțelepciune și nici cu moderație. În graba de a îndrepta relele din cauza cărora suferiseră, s-au hotărât să-și asume refacerea societății. Un popor înrăit din cauza suferinței, a cărui minte era plină de mânie și de amintirile vechilor nedreptăți, s-a hotărât să pună capăt stării de mizerie care ajunsese de nesuportat și să se răzbune pe aceia pe care-i socotea ca autori ai suferințelor lui. Cei năpăstuiți și-au însușit lecția pe care o învățaseră sub tiranie și au devenit opresorii celor care i-au asuprit.
Nefericita Franță culegea în sânge secerișul pe care-l semănase. Teribile au fost urmările supunerii ei față de puterea stăpânitoare a Romei. Chiar acolo unde Franța, sub influența romanismului, înălțase primul rug la începutul Reformei, acolo, revoluția a pus prima ghilotină. Și chiar în locul în care primii martiri ai credinței protestante fuseseră arși în secolul al XVI-lea, au fost ghilotinate primele victime în secolul al XVIII-lea. Respingând Evanghelia care i-ar fi adus vindecare, Franța a deschis ușa pentru necredință și ruină. Când restricțiile Legii lui Dumnezeu au fost înlăturate, s-a văzut că legile omului erau neînstare să țină în frâu valurile puternice ale patimii omenești; iar națiunea s-a prăbușit în revoltă și anarhie. Războiul împotriva Bibliei a inaugurat o eră care este cunoscută în istoria lumii sub numele de Domnia Terorii. Pacea și fericirea au fost alungate din căminele și din inimile oamenilor. Nimeni nu mai era în siguranță. Acela care învingea astăzi era suspectat și condamnat mâine. Violența și desfrâul nu mai cunoșteau margini.
Regele, clerul și nobilii au fost obligați să se supună atrocităților unui popor întărâtat și înnebunit. Setea lui de răzbunare a fost doar stimulată de executarea regelui; iar aceia care hotărâseră moartea lui l-au urmat în scurtă vreme la eșafod. S-a hotărât un măcel general al tuturor acelora care erau bănuiți de ostilitate față de Revoluție. Închisorile care gemeau au ajuns la un moment dat să cuprindă mai mult de două sute de mii de prizonieri. Orașele regatului asistau la scene înspăimântătoare. O partidă a revoluționarilor era împotriva celeilalte, iar Franța a devenit un vast câmp de mase care se luptau, mânate de furia pasiunilor. “În Paris, răscoalele urmau una după alta, iar cetățenii erau împărțiți în nenumărate partide, care păreau că nu au altă țintă decât exterminarea reciprocă.” Și pentru a încorona nenorocirea generală, națiunea a fost implicată într-un război lung și distrugător cu marile puteri ale Europei. “Țara era în pragul falimentului, armatele cereau să li se plătească soldele. Parizienii erau înfometați, provinciile erau pustiite de tâlhari, iar civilizația se prăbușise în anarhie și desfrâu.”