În cele din urmă a zărit în depărtare cetatea așezată pe cele șapte coline. Atunci, cu o emoție profundă s-a aruncat la pământ, exclamând: “Sfântă Romă, te salut!” — (Idem, b. 2, cap. 6.) A intrat în oraș, a vizitat bisericile, a ascultat nenumăratele istorisiri relatate de preoți și călugări și a dus la îndeplinire toate ceremoniile care erau cerute. Peste tot vedea scene care-l umpleau de uimire și dezgust. A văzut că nelegiuirea se găsea la toate nivelurile clerului. A auzit glume necuviincioase din gura prelaților și s-a umplut de dezgust la vederea necuviinței lor îngrozitoare, chiar și în timpul slujbei. Amestecându-se printre călugări și ceilalți oameni, a întâlnit depravare și risipă. Oriunde se întorcea, în locul sfințeniei găsea pângărirea. “Nimeni nu-și poate închipui”, scria el, “câte păcate și fapte scandaloase sunt înfăptuite la Roma; trebuie văzute și auzite pentru a fi crezute. De aceea se și spune de obicei: ‘Dacă există un iad, atunci Roma este clădită pe el, ea este un abis din care ies tot felul de păcate.’”. — (Idem, b. 2, c. 6.)
Printr-o hotărâre recentă, papa făgăduise o indulgență tuturor acelora care vor urca pe genunchi “scara lui Pilat”, pe care se spunea că a coborât Mântuitorul nostru atunci când a părăsit sala de judecată a romanilor și care fusese adusă în mod miraculos de la Ierusalim la Roma. Într-o zi, Luther urca cu evlavie aceste trepte, când deodată i s-a părut că aude un glas ca un tunet care i-a zis: “Cel neprihănit va trăi prin credință”. (Romani 1, 17.) A sărit în picioare și s-a grăbit să părăsească acel loc de rușine și dezgust. Textul acesta nu și-a pierdut niciodată influența asupra sufletului lui. De la data aceea a văzut mai clar decât oricând înainte greșeala de a te încrede în faptele omenești pentru mântuire, cât și nevoia de credință continuă în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschiși și nu aveau să mai fie închiși niciodată față de amăgirile papalității. Când și-a întors fața de la Roma, el s-a întors și cu inima de la ea, iar de la data aceea despărțirea s-a mărit până când a rupt toate legăturile cu biserica papală.
După reîntoarcerea de la Roma, Luther a primit din partea Universității din Wittenberg gradul de doctor în teologie. Acum avea libertatea de a se consacra, ca niciodată mai înainte, studiului Scripturilor pe care le iubea. El a făcut un vot solemn să studieze cu grijă și să predice cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu și nu părerile sau învățăturile papilor, în toate zilele vieții lui. Începând de acum, el nu era numai călugăr sau profesor, ci un sol autorizat al Bibliei. Fusese chemat ca păstor, pentru a hrăni turma lui Dumnezeu care flămânzea și înseta după adevăr. Și astfel a declarat categoric că creștinii nu trebuiau să primească alte învățături decât acelea care se întemeiază pe autoritatea Sfintelor Scripturi. Aceste cuvinte loveau chiar în temelia supremației papale. Ele cuprindeau principiul vital al Reformei.
Luther a văzut primejdia de a înălța teoriile omenești mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. A atacat fără teamă necredința speculativă a scolasticilor și s-a împotrivit filozofiei și teologiei care avuseseră multă vreme o influență covârșitoare asupra oamenilor. A denunțat asemenea studii ca fiind nu numai fără valoare, dar și distrugătoare și a căutat să întoarcă mințile ascultătorilor de la sofisticăriile filozofilor și ale teologilor la adevărurile veșnice susținute de profeți și apostoli.
Prețioasă era solia pe care el o aducea mulțimilor dornice de a auzi cuvintele lui. Niciodată mai înainte nu auziseră învățături ca acestea. Vestea cea bună a iubirii unui Mântuitor, asigurarea iertării și a păcii prin sângele Său ispășitor aduceau bucurie în inimile lor și inspirau în rândurile lor o nădejde nepieritoare. La Wittenberg se aprinsese o lumină, ale cărei raze aveau să se întindă până în cele mai îndepărtate părți ale pământului și care urma să crească în strălucire până la încheierea vremii.
Dar lumina și întunericul nu pot sta împreună. Între adevăr și rătăcire este o luptă necontenită. A susține și a apăra pe una înseamnă a ataca și a lepăda pe cealaltă. Însuși Mântuitorul nostru a declarat: “N-am venit să aduc pacea ci sabia”. (Matei 10, 34.) Luther spunea la câțiva ani după începutul Reformei: “Dumnezeu nu numai că mă conduce, El mă împinge înainte. El îmi poartă de grijă și nu eu sunt stăpânul meu. Doresc să trăiesc în liniște, dar sunt aruncat în mijlocul frământărilor și revoluțiilor.” (D’Aubigne, b. 5, cap. 2.) Acum era gata să se arunce în luptă.
Biserica romană făcuse negoț cu harul lui Dumnezeu. Mesele schimbătorilor de bani (Matei 21, 12) erau așezate lângă altarele ei și atmosfera răsuna de strigătele vânzătorilor și ale cumpărătorilor. Sub pretextul strângerii de fonduri pentru clădirea bisericii Sf. Petru din Roma, au fost oferite spre vânzare, în văzul lumii, indulgențe pentru păcat, garantate de autoritatea papei. Urma să fie ridicat un templu pentru închinarea la adevăratul Dumnezeu, cu prețul crimei — piatra din capul unghiului fiind pusă cu plata nelegiuirii! Dar chiar mijloacele adoptate pentru înălțarea Romei au provocat o lovitură de moarte pentru puterea și măreția ei. Aceasta a ridicat cel mai hotărât, cel mai eficient adversar al papalității și a dus la o luptă care a mișcat coroana întreită de pe capul pontifului.
Delegatul însărcinat să supravegheze vânzarea indulgențelor în Germania, pe nume Tetzel, fusese condamnat pentru cele mai josnice fapte împotriva societății și împotriva Legii lui Dumnezeu; dar scăpând de pedeapsa pentru crimele lui, a fost folosit pentru a împlini planurile mercantile și fără scrupule ale papei. Cu mare îndrăzneală, el repeta cele mai vădite rătăciri și relata povești miraculoase pentru a înșela un popor ignorant, credul și superstițios. Dacă ar fi avut Cuvântul lui Dumnezeu, ei n-ar fi fost amăgiți în felul acesta. Biblia fusese ascunsă de ei pentru a-i ține sub stăpânirea papei, cu scopul de a crește puterea și bogăția conducătorilor ei ambițioși. (Vezi John C. L. Gieseler, A Compendium of Ecclesiastical History, p. 4, sec. I, par. 5.)