Când Tetzel intra într-un oraș, un sol mergea înaintea lui anunțând: “Harul lui Dumnezeu și al sfântului părinte este la porțile voastre”. (D’Aubigne, b. 3, cap. 1.) Iar poporul saluta aceste pretenții hulitoare ca și când Însuși Dumnezeu ar fi coborât din ceruri la ei. Această negustorie infamă a fost instalată în biserică și Tetzel, urcând la amvon, ridica în slăvi indulgențele ca fiind cel mai prețios dar al lui Dumnezeu. El declara că, “în virtutea certificatelor sale de iertare, toate păcatele pe care cumpărătorul ar fi dorit să le facă după aceea aveau să fie iertate și nici pocăința nu mai era necesară”. — (Idem, b. 3, cap. 1.) Mai mult decât atât, el îi asigura pe ascultători că indulgențele aveau putere să-i mântuiască nu numai pe cei vii, ci și pe cei morți; că în clipa când banii sunau pe fundul cutiei lui, chiar atunci sufletul în favoarea căruia se plătise scăpa din purgatoriu și-și lua zborul spre ceruri. — (Vezi K. R. Hagenbach, History of the Reformation, vol. 1, p. 96.)
Când Simon magul s-a oferit să cumpere de la apostoli puterea de a face minuni, Petru i-a răspuns: “Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea cumpăra cu bani!”. (Faptele Apostolilor 8, 20.) Însă oferta lui Tetzel era primită cu grabă de miile de naivi. Aurul și argintul curgeau în tezaurul lui. O mântuire care putea fi cumpărată cu bani era mai ușor de câștigat decât aceea care cerea pocăință, credință și luptă stăruitoare pentru a birui păcatul. [(Vezi note suplimentare.)]
Împotriva învățăturii despre indulgențe s-au ridicat mulți bărbați de cultură și evlavioși din însăși Biserica Romană și mulți din aceștia nu credeau în niște pretenții care erau în contradicție atât cu rațiunea, cât și cu revelația. Dar nici un prelat nu îndrăznea să ridice glasul împotriva acestui comerț nelegiuit; totuși mințile oamenilor se tulburau, se agitau și mulți întrebau cu sinceritate dacă Dumnezeu nu trebuia să lucreze în vreun fel la curățirea bisericii Sale.
Luther, deși era încă un foarte zelos partizan al papei, a fost umplut de oroare față de pretențiile nelegiuite ale vânzătorului de indulgențe. Mulți dintre enoriașii săi cumpăraseră astfel de certificate de iertare și au început să vină la duhovnicul lor, mărturisindu-și diferitele lor păcate și așteptând iertarea, nu pentru că se pocăiseră și doreau o schimbare, ci pe temeiul indulgenței. Luther le-a refuzat iertarea și i-a avertizat că, dacă nu se pocăiesc și nu-și schimbă viața, vor pieri în păcatele lor. Intrați într-o mare încurcătură, s-au dus la Tetzel cu plângerea că duhovnicul le-a refuzat indulgențele, în timp ce alții au cerut cu îndrăzneală să li se restituie banii. Călugărul s-a umplut de mânie; a rostit cele mai groaznice blesteme, a pus să fie aprinse focuri în piețele publice și a declarat că “primise o poruncă expresă de la papa să-i ardă pe toți ereticii care ar îndrăzni să se împotrivească sfintelor indulgențe”. (D’Aubigne, b. 3, cap. 4.)
Acum Luther a intrat cu îndrăzneală în lucrarea lui de apărător al adevărului. Glasul lui a fost auzit de la amvon într-o avertizare solemnă și stăruitoare. El a descoperit înaintea poporului caracterul ofensator al păcatului și i-a învățat că este imposibil pentru om ca prin propriile fapte să-și ușureze vinovăția sau să scape de pedeapsă. Nimic altceva decât pocăința înaintea lui Dumnezeu și credința în Hristos îl pot mântui pe păcătos. Harul lui Hristos nu poate fi cumpărat; el este un dar. I-a sfătuit pe oameni să nu cumpere indulgențe, ci să privească prin credință la Răscumpărătorul răstignit. Le-a povestit experiența lui chinuitoare, când a căutat zadarnic prin umilințe și penitențe să obțină mântuirea, și i-a asigurat pe ascultători că a găsit pacea și bucuria numai întorcându-și privirile de la el și privind prin credință la Hristos.
Deoarece Tetzel continua cu negoțul și cu pretențiile sale nelegiuite, Luther s-a hotărât să protesteze mai energic împotriva acestor abuzuri strigătoare la cer. Curând i s-a prezentat ocazia. Biserica de la castelul din Wittenberg avea multe moaște care, la anumite sărbători, erau expuse înaintea poporului, oferindu-se o iertare deplină a păcatelor tuturor acelora care vizitau biserica și făceau spovedanie. Ca urmare, în acele zile oamenii se îngrămădeau acolo în mare număr. Una dintre cele mai importante ocazii, Sărbătoarea tuturor sfinților, se apropia. Cu o zi înainte, Luther, unindu-se cu mulțimea care se îndrepta spre biserică, a prins pe ușă o listă care conținea 95 de teze împotriva învățăturii cu privire la indulgențe. S-a declarat gata să le susțină a doua zi la universitate, împotriva tuturor acelora care ar fi dorit să le atace.
Tezele au atras atenția generală. Ele erau citite, recitite și repetate în toate părțile. La universitate și în tot orașul s-a produs o mare agitație. Prin aceste teze se arăta că puterea de a garanta iertarea păcatelor și îndepărtarea pedepsei n-a fost niciodată încredințată papei și nici unui alt om. Și că întreg planul acesta era o înșelătorie — un vicleșug pentru a stoarce bani profitând de superstițiile oamenilor — un plan al lui Satana de a distruge sufletele tuturor acelora care se încredeau în pretențiile lui mincinoase. De asemenea, se arăta clar că Evanghelia lui Hristos este cea mai prețioasă comoară a bisericii și că harul lui Dumnezeu, descoperit în ea, este revărsat fără plată peste toți aceia care-l caută prin pocăință și credință.