Vestea sosirii lui Luther la Augsburg a dat o mare satisfacție legatului papal. Ereticul turbulent, care atrăsese atenția lumii întregi, părea a fi acum în puterea Romei și legatul se hotărâse să nu-i scape. Reformatorul nu-și asigurase un bilet de liberă trecere. Prietenii au stăruit ca el să nu apară înaintea legatului fără așa ceva și și-au luat sarcina să i-l procure de la împărat. Legatul papal intenționa să-l constrângă pe Luther, dacă era posibil, să retracteze sau, dacă nu reușea, să-l ducă la Roma pentru a împărtăși soarta lui Huss și a lui Ieronim. De aceea, prin agenți a încercat să-l facă pe Luther să apară fără bilet de liberă trecere, încrezându-se în mila lui. Reformatorul a refuzat categoric să facă acest lucru. Până când n-a primit documentul care-i garanta ocrotirea împăratului, n-a apărut în fața ambasadorului papal.
În mod diplomatic, romaniștii au hotărât să încerce să-l câștige pe Luther printr-o aparentă amabilitate. Legatul, în întrevederile cu el manifesta o caldă prietenie; a cerut însă ca Luther să se supună necondiționat autorității bisericii și să renunțe la toate punctele fără argumentare sau discuție. El nu apreciase corect caracterul omului cu care avea de a face. În răspunsul lui, Luther și-a exprimat aprecierea față de biserică, dorința lui după adevăr, dispoziția de a răspunde tuturor obiecțiunilor față de ceea ce învățase și de a supune învățăturile lui hotărârilor unor mari universități. Dar, în același timp, a protestat împotriva procedeului cardinalului de a-i cere să retracteze fără să-i fi dovedit vreo greșeală.
Singurul răspuns a fost: “Retractează, retractează!” Reformatorul a arătat că poziția lui era susținută de Scripturi și a declarat cu hotărâre că nu renunță la adevăr. Legatul papal, nefiind în stare să răspundă argumentelor lui Luther, l-a năpădit cu o furtună de acuzații, batjocuri și lingușiri, întărite cu citate din tradiție și din declarațiile patristice, nepermițându-i nici o ocazie să vorbească. Văzând că întrevederea continuată în acest mod va fi inutilă, Luther a obținut în cele din urmă o îngăduință — nu fără opoziție — să-și prezinte răspunsul în scris.
“Făcând acest lucru”, scria el unui prieten, “cel acuzat are un dublu câștig: mai întâi, ceea ce este scris poate fi supus și judecății altora; în al doilea rând, este o ocazie mai bună de a acționa asupra temerilor, dacă nu chiar a conștiinței unui despot arogant și fanfaron, care altfel s-ar impune prin vorbirea lui abuzivă”. (Martyn, The Life and Times of Luther, pp. 271, 272.)
La întrevederea următoare, Luther a prezentat o expunere clară, concisă și plină de vigoare a concepțiilor sale, susținută cu multe citate din Scriptură. După ce a citit-o cu voce tare, a înmânat documentul cardinalului care însă l-a aruncat cu dispreț, declarându-l a fi o grămadă de cuvinte goale și de citate fără însemnătate. Luther s-a ridicat și l-a întâmpinat pe înfumuratul prelat pe terenul lui — tradițiile și învățăturile bisericii — și i-a respins categoric susținerile.
Când prelatul a văzut că nu se poate răspunde raționamentelor lui Luther, și-a pierdut stăpânirea de sine și plin de mânie a strigat: “Retractează, dacă nu, te trimit la Roma ca să apari în fața judecătorilor însărcinați să ia cunoștință de cazul tău. Te voi excomunica pe tine, pe toți partizanii tăi și pe toți aceia care vreodată te vor sprijini și-i voi arunca afară din biserică”. În cele din urmă a declarat pe un ton îngâmfat și plin de trufie: “Retractează sau nu te mai întorci acasă”. (D’Aubigne, London ed., b. 4, cap. 8.)
Reformatorul s-a retras imediat împreună cu prietenii lui, declarând clar în felul acesta că nu se putea aștepta de la el nici o retractare. Cardinalul nu se așteptase la lucrul acesta. El își închipuise că prin violență îl putea înspăimânta pe Luther să se supună. Acum, rămas singur doar cu ajutoarele lui, privea când pe unul, când pe altul, plin de mânie de neașteptatul eșec al planurilor sale.
Eforturile lui Luther, cu această ocazie, n-au rămas fără rezultate bune. Marea adunare prezentă a avut ocazia să-i compare pe cei doi bărbați și să-i judece după spiritul manifestat de ei, ca și după tăria și sinceritatea pozițiilor adoptate. Ce contrast izbitor! Reformatorul, un om simplu, umil și hotărât, stătea în puterea lui Dumnezeu, având adevărul de partea lui, iar reprezentantul papei, plin de sine, semeț, înfumurat și neînduplecat, nu avea nici un argument din Scripturi și cu toate acestea strigând cu vehemență: “Retractează, altfel vei fi trimis la Roma pentru a primi o pedeapsă”.
Cu toate că Luther își asigurase un bilet de liberă trecere, solii Romei căutau să-l prindă și să-l întemnițeze. Prietenii au stăruit de el, arătându-i că era inutil să-și prelungească șederea acolo, el ar trebui să se întoarcă la Wittenberg fără întârziere, luând cele mai severe măsuri ca să-și ascundă intenția de a pleca. Ca urmare, a părăsit Augsburgul înainte de ivirea zorilor, călare, însoțit numai de o călăuză oferită de magistratul orașului. Cu multe măsuri de prevedere, în taină și-a făcut drum pe străzile întunecate și tăcute ale orașului. Dar dușmanii vigilenți și cruzi îi pregăteau pierzarea. Va scăpa oare din cursele pregătite pentru el? Erau momente de încordare și de rugăciune stăruitoare. A ajuns la o poartă mică în zidul orașului. I s-a deschis și împreună cu călăuza a trecut fără nici o piedică. O dată ieșiți și aflați în siguranță, fugarii și-au grăbit alergarea și, înainte ca legatul papal să fi aflat ceva despre plecarea lui Luther, el era în afara primejdiei de a fi ajuns de către urmăritori. Satana împreună cu trimișii lui au fost înfrânți. Omul pe care-l credeau în mâna lor fugise, scăpase ca o pasăre din cursa păsărarului.
