Cam în vremea aceasta, Luther, citind lucrările lui Huss, a descoperit că adevărul cel mare al îndreptățirii prin credință, pe care el căuta să-l înalțe și să-l predice, fusese susținut de reformatorul Boemiei. “Toți au fost husiți”, spunea Luther, “Pavel, Augustin și chiar eu, fără să știm acest lucru!” “Cu siguranță că judecățile lui Dumnezeu vor veni peste lume”, continua el, “deoarece acum un veac i s-a predicat adevărul care a fost osândit și ars.” — (Wylie, b. 6, cp. 1.)
Într-un apel adresat împăratului și nobilimii din Germania în favoarea Reformei creștinătății, Luther scria cu privire la papa: “Este un lucru dezgustător să-l vezi pe omul care se pretinde a fi locțiitorul lui Hristos, desfășurând o astfel de măreție pe care nici un împărat nu o poate egala. Se aseamănă această ființă cu Isus cel sărac sau cu Petru cel umil? Ei spun că el este stăpânul lumii! Dar Hristos, al cărui vicar se laudă a fi, spunea: ‘Împărăția Mea nu este din lumea aceasta’. Pot oare stăpânirile unui vicar să se întindă dincolo de acelea ale superiorului său?” — (D’Aubigne, b. 6, cap. 3.)
Despre universități scria în felul următor: “Tare mi-e teamă că universitățile se vor dovedi a fi porțile mari ale iadului, dacă nu se lucrează cu stăruință să se explice Sfintele Scripturi, pe care să le întipărească în inimile tineretului. Nu sfătuiesc pe nimeni să-și dea copilul acolo unde Scripturile nu au un loc suprem. Orice instituție în care oamenii nu se ocupă intens de Cuvântul lui Dumnezeu devine coruptă.” — (Idem, b. 6, cap. 3.)
Acest apel a circulat cu repeziciune în toată Germania și a exercitat o influență puternică asupra oamenilor. Întreaga națiune a fost trezită și mulțimile s-au adunat în jurul steagului Reformei. Împotrivitorii lui Luther, arzând de dorința de răzbunare, au stăruit de papa să ia măsuri energice împotriva lui. S-a hotărât ca învățăturile lui să fie imediat condamnate. Au fost acordate reformatorului și adepților lui 60 de zile, după care, dacă nu-și retrăgeau părerile, vor trebui să fie excomunicați.
Aceasta a fost pentru Reformă o criză teribilă. Timp de veacuri, sentințele de excomunicare ale Romei îi îngroziseră pe monarhii cei mai puternici; ele umpluseră imperiile puternice de vaiuri și pustiire. Aceia peste care cădea condamnarea ei erau priviți de toți cu dezgust și groază; erau izolați de orice legătură cu semenii lor și tratați ca proscriși, ca să fie prigoniți până la exterminare. Luther nu era orb la furtuna care era gata să izbucnească asupra lui; dar a rămas hotărât, încrezându-se în Hristos, care era sprijinul și scutul lui. Cu un curaj și o credință de martir, el scria: “Nu știu ce urmează să aibă loc, nici nu mă frământ să știu…. Oriunde ar cădea trăsnetul, sunt fără teamă. Nici o frunză nu cade fără voia Tatălui nostru. Cu mult mai mult Se va îngriji El de noi! Este un lucru ușor să mori pentru Cuvânt, din moment ce Însuși Cuvântul care S-a făcut trup a murit. Dacă murim împreună cu El, vom trăi împreună cu El; și trecând prin ceea ce a trecut El înaintea noastră, vom fi acolo unde este El și vom locui împreună cu El pe vecie.” — (Idem, a 3-a ed. London, Walther, 1840, b. 6, cap. 9.)
Când a primit bula papală, Luther a spus: “O disprețuiesc și o atac, deoarece este nelegiuită, falsă…. Însuși Isus Hristos este condamnat în ea…. Mă bucur să suport asemenea necazuri pentru cea mai bună dintre cauze. Simt deja o mai mare libertate în inima mea; căci până la urmă știu că papa este antihristul și că tronul lui este chiar tronul lui Satana.” — (D’Aubigne, b. 6, cap. 9)
Cu toate acestea, mandatul papal n-a rămas fără efect. Închisoarea, tortura și sabia erau armele capabile să impună ascultare. Cei slabi și superstițioși tremurau înaintea decretului papei; și cu toate că exista o simpatie generală pentru Luther, mulți socoteau că viața era prea scumpă spre a fi riscată pentru cauza Reformei. Totul părea să arate că lucrarea reformatorului era aproape de încheiere.
Dar Luther era încă neînfricat. Roma își aruncase asupra lui anatemele, iar lumea privea neîndoindu-se câtuși de puțin că el va pieri sau va fi obligat să se supună. Dar, cu toată puterea, el a respins sentința de condamnare și a făcut cunoscută în public hotărârea lui de a se despărți pentru totdeauna de Roma. În prezența unei mulțimi de studenți, doctori și cetățeni de toate categoriile, Luther a ars bula papală împreună cu toate legile canonice, decretele și alte scrieri care susțineau autoritatea papală. “Dușmanii mei au fost în stare, prin arderea cărților mele”, a spus el, “să aducă pagube cauzei adevărului în mintea oamenilor de rând și să le distrugă sufletele; pentru motivul acesta am ars și eu cărțile lor. O luptă serioasă începe chiar acum. Până acum, doar m-am jucat cu papa. Am început această lucrare în Numele Domnului; ea se va încheia fără mine, dar prin puterea Sa.” — (Idem, b. 6, cap. 10.)
