Hristos vedea în Ierusalim un simbol al unei lumi împietrite în necredință și răzvrătire și grăbindu-se să suporte judecățile răsplătitoare ale lui Dumnezeu. Vaiurile unui neam căzut, apăsând sufletul Său, au scos de pe buzele Sale acel strigăt nespus de amar. El vedea urma păcatului în mizeria omenească, în lacrimi și sânge; inima Sa era mișcată de o milă necuprinsă pentru cei nenorociți și suferinzi de pe pământ; El se străduise să-i mângâie pe toți. Dar nici chiar mâna Sa nu putea întoarce valul nenorocirilor omenești; puțini urmau să caute singurul lor Izvor de ajutor. El era gata să-Și dea sufletul la moarte pentru a aduce mântuirea în hotarele lor; dar puțini urmau să vină la El ca să poată avea viață.
Maiestatea cerului în lacrimi! Fiul Dumnezeului nemărginit, tulburat în duhul Său, încovoiat de groază! Scena a umplut tot cerul de uimire. Această scenă descoperă grozăvia peste măsură de mare a păcatului; arată cât de grea este răspunderea chiar și pentru Puterea nemărginită să-l scape pe cel vinovat de urmările călcării Legii lui Dumnezeu. Privind către generația din urmă, Isus a văzut lumea cuprinsă de o amăgire asemănătoare cu aceea care a dus la distrugerea Ierusalimului. Păcatul cel mare al iudeilor a fost lepădarea lui Hristos; păcatul cel mare al lumii creștine va fi respingerea Legii lui Dumnezeu, temelia guvernării Sale în cer și pe pământ. Preceptele lui Iehova vor fi disprețuite și declarate ca fiind fără valoare. Milioane de oameni în robia păcatului, robi ai lui Satana, condamnați să sufere moartea a doua, vor refuza să asculte de cuvintele adevărului în ziua cercetării. Teribilă orbire! Ciudată rătăcire!
Cu două zile înainte de Paște, când Hristos plecase pentru ultima oară din templu, după ce demascase fățărnicia conducătorilor iudei, a ieșit din nou cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor și S-a așezat cu ei pe coasta înverzită, privind spre cetate. Încă o dată a privit zidurile, turnurile și palatele ei. Încă o dată a privit templul în splendoarea lui orbitoare, o diademă a frumuseții care încorona muntele cel sfânt.
Cu o mie de ani înainte, psalmistul preamărise îndurarea lui Dumnezeu față de Israel, care făcuse din Casa cea sfântă locuința Sa: „Cortul Lui este în Salem și locuința Lui în Sion”. El „a ales seminția lui Iuda, muntele Sionului pe care-l iubește. Și-a zidit sfântul locaș ca cerurile de înalt.” (Psalmii 76, 2; 78, 68-69.) Templul dintâi fusese înălțat în perioada cea mai prosperă a istoriei lui Israel. Împăratul David strânsese vaste comori pentru scopul acesta, iar planurile pentru construcție au fost făcute prin inspirație divină. (1 Cronici 28, 12.19.) Solomon, cel mai înțelept dintre monarhii lui Israel, completase această lucrare. Templul acesta era cea mai măreață clădire pe care o văzuse lumea vreodată. Cu toate acestea, Domnul declarase prin proorocul Hagai cu privire la cel de al doilea templu: „Slava acestuia din urmă va fi mai mare decât a celui dintâi”. „Voi clătina toate neamurile și Dorința tuturor popoarelor va veni: și voi umplea de slavă casa aceasta, zice Domnul oștirilor.” (Hagai 2, 9.7.)
După distrugerea lui de către Nebucadnețar, templul a fost reclădit, cu aproximativ 500 de ani înainte de nașterea lui Hristos, de către un popor care se întorsese într-o țară nelocuită și aproape pustie, după o robie de o viață întreagă. Se aflau printre ei bătrâni care văzuseră slava Templului lui Solomon și care plângeau la punerea temeliei acestei clădiri noi, deoarece ea urma să fie inferioară celei dintâi. Simțământul care predomina este descris cu putere de prooroc: „Cine a mai rămas între voi din cei ce au văzut casa aceasta în slava ei dintâi? Și cum o vedeți [24] acum? Așa cum este, nu pare ea ca o nimica în ochii voștri?” (Hagai 2, 3; Ezra 3, 12.) Atunci s-a dat făgăduința că slava acestei case din urmă va fi mai mare decât a celei dintâi.
Dar templul al doilea nu-l egalase pe primul în măreție; nici nu fusese sfințit prin acele dovezi vizibile ale prezenței divine care aparținuseră templului dintâi. Nu a fost nici o manifestare de putere supranaturală pentru a marca consacrarea lui. Nici un nor de slavă nu s-a văzut umplând sanctuarul nou înălțat. Nici foc din cer n-a coborât pentru a mistui jertfa de pe altar. Șechina nu mai exista între heruvimi în Locul preasfânt; chivotul, scaunul harului și Tablele Mărturiei nu se mai găseau acolo. Nici un glas n-a răsunat din cer pentru a face cunoscut preotului voia lui Dumnezeu.
Timp de veacuri, iudeii încercaseră zadarnic să arate cum s-a împlinit făgăduința lui Dumnezeu, dată prin Hagai; dar mândria și necredința le-au orbit mintea față de înțelesul adevărat al cuvintelor profetului. Templul al doilea nu era onorat cu norul slavei lui Iehova, ci cu prezența vie a Aceluia în care locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii — care este Dumnezeu Însuși manifestat în trup. „Dorința tuturor popoarelor” venise fără îndoială în templul Său atunci când Omul din Nazaret învăța și vindeca în curțile sfinte. Prin prezența lui Hristos, și numai prin aceasta, cel de al doilea templu îl întrecea în slavă pe primul. Dar Israel îndepărtase darul oferit de cer. O dată cu umilul Învățător care trecuse în ziua aceea prin poarta lui aurită, slava se depărtase pentru totdeauna de templu. Cuvintele Mântuitorului se împliniseră deja: „Vi se lasă casa pustie”. (Matei 23, 38.)
