Chiar și dușmanii lui au fost șocați de acest comportament eroic. Un papistaș zelos, descriind martiriul lui Huss și al lui Ieronim, care a murit la scurtă vreme după aceea, spunea: “Amândoi și-au păstrat o atitudine statornică atunci când s-a apropiat ceasul din urmă. Ei s-au pregătit pentru foc ca și când ar fi mers la o petrecere de nuntă. N-au scos nici un strigăt de durere. Când flăcările s-au ridicat, ei au început să cânte imnuri; și abia furia flăcărilor le-a oprit cântarea.” (Idem, b.3, cap.7)
Când trupul lui Huss a fost cu totul ars, cenușa și pământul pe care a stat au fost luate și aruncate în Rin și purtate astfel până în ocean. Prigonitorii lui își imaginau în zadar că au dezrădăcinat adevărurile pe care el le predicase. Nici nu visau ei că cenușa din ziua aceea, dusă în mare, urma să fie o sămânță semănată în toate țările pământului, că în țări încă necunoscute urma să aducă roade îmbelșugate în mărturii pentru adevăr. Glasul care s-a auzit în sala consiliului din Constanța a produs ecouri care urmau să fie auzite în toate veacurile viitoare. Huss nu mai era, dar adevărurile pentru care el murise nu aveau să piară niciodată. Exemplul lui de credință și de statornicie urma să încurajeze mulțimi de oameni să stea hotărâți pentru adevăr, în fața torturii și a morții. Executarea lui arătase lumii întregi cruzimea perfidă a Romei. Deși nu știau acest lucru, dușmanii adevărului contribuiseră la înaintarea cauzei pe care căutau în zadar să o distrugă.
La Constanța urma să mai fie înălțat un rug. Sângele unui alt martor trebuia să mărturisească pentru adevăr. Ieronim, luându-și rămas bun de la Huss care pleca spre conciliu, îl îndemnase la curaj și statornicie, declarând că, dacă avea să se afle în vreo primejdie, el însuși va alerga în ajutorul lui. Când a auzit de întemnițarea reformatorului, ucenicul cel credincios s-a pregătit imediat pentru a-și împlini făgăduința. A plecat fără bilet de liberă trecere, cu un singur însoțitor până la Constanța. Ajungând acolo s-a convins că nu făcuse decât că se expusese primejdiei, fără posibilitatea de a face ceva pentru eliberarea lui Huss. A fugit din oraș, dar a fost arestat în călătoria spre casă și adus înapoi legat, cu cătușe și pus sub supravegherea unui grup de soldați. La prima apariție înaintea conciliului, încercările de a răspunde acuzațiilor aduse împotriva lui au fost întâmpinate cu strigătele: “La flăcări cu el! La flăcări!” (Bonnechose, vol. 1, p. 234.) A fost aruncat într-o temniță, înlănțuit într-o poziție care-i producea suferințe mari și hrănit cu pâine și apă. După câteva luni, cruzimile întemnițării au adus asupra lui Ieronim o boală care-i amenința viața, iar dușmanii, temându-se că le-ar putea scăpa, l-au tratat cu mai puțină asprime, cu toate că a rămas în închisoare timp de un an.
Moartea lui Huss n-a avut urmările pe care le nădăjduiseră papistașii. Nerespectarea biletului de liberă trecere ridicase o furtună de indignare și, ca o cale mai sigură, conciliul s-a hotărât ca în loc să-l ardă pe Ieronim, să-l forțeze, dacă era posibil, să se lepede de învățăturile predicate. A fost adus în fața adunării și i s-a oferit alternativa de a retracta sau de a muri pe rug. La începutul întemnițării sale, moartea ar fi fost mai de dorit, în comparație cu suferințele teribile la care fusese supus; dar acum, slăbit de boală, de lipsurile din închisoare și de tortura nesiguranței și a încordării, despărțit de prieteni și descurajat prin moartea lui Huss, statornicia lui Ieronim a cedat și a consimțit să se supună Conciliului. S-a angajat să adere la credința catolică și a acceptat acțiunea conciliului de condamnare a învățăturilor lui Wycliffe și Huss, cu excepția “adevărurilor sfinte” pe care ei le predicaseră. — (Idem, vol. 2, p. 141.)
Prin acest procedeu, Ieronim a încercat să aducă la tăcere glasul conștiinței și să scape de condamnare. Dar în singurătatea celulei el a văzut mai clar ce făcuse. Și-a amintit de curajul și de credincioșia lui Huss, punându-le în contrast cu lepădarea sa de adevăr. A cugetat la Maestrul divin pe care se angajase să-L slujească și care pentru el suferise moartea pe cruce. Înainte de retractare, el găsise mângâiere în mijlocul atâtor suferințe, în asigurarea aprobării lui Dumnezeu; dar acum remușcarea și îndoielile îi chinuiau sufletul. Știa că va trebui să facă și alte retractări înainte de a fi în pace cu Roma. Calea pe care intrase nu se putea încheia decât printr-o renegare totală. Hotărârea a fost luată; nu se va lepăda de Domnul său pentru a scăpa un scurt timp de suferință.
La scurtă vreme a fost adus iarăși înaintea conciliului. Supunerea lui nu îi mulțumise pe judecători. Setea lor de sânge, ațâțată de moartea lui Huss, cerea noi victime. Numai printr-o lepădare fără rezerve de adevăr își putea păstra viața Ieronim. Dar el se hotărâse să-și mărturisească credința și să-l urmeze pe fratele lui martir în flăcări.
Atunci își retrase retractarea făcută și, ca un condamnat la moarte, a cerut cu solemnitate să i se dea posibilitatea de apărare. Temându-se de efectele cuvintelor lui, prelații au insistat că el trebuie ori să susțină, ori să combată adevărul acuzațiilor aduse împotriva lui. Ieronim a protestat împotriva unei astfel de cruzimi și nedreptăți. “M-ați ținut intenționat trei sute patruzeci de zile într-o închisoare îngrozitoare”, spunea el, “în mizerie, zgomot, duhoare și în cea mai cruntă lipsă m-ați adus înaintea voastră și, plecând urechea la dușmanii mei de moarte, refuzați să mă ascultați…. Dacă sunteți în adevăr înțelepți și lumină a lumii, aveți grijă să nu păcătuiți împotriva dreptății. În ceea ce mă privește, eu sunt un simplu muritor; viața mea este de mică importanță; și când vă îndemn să nu dați o sentință nedreaptă, vorbesc mai puțin pentru mine decât pentru voi”. — (Idem, vol. 2, p. 146, 147.)