Ultimele cuvinte, rostite în timp ce flăcările îl învăluiau, au fost o rugăciune: “Doamne, Părinte Atotputernic, ai milă de mine și iartă-mi păcatele; căci tu știi că totdeauna am iubit adevărul Tău”. (Bonnechose, vol. 2, p. 168.) Glasul i-a încetat, dar buzele au continuat să se miște în rugăciune. După ce focul și-a făcut lucrarea, cenușa martirului împreună cu pământul pe care a stat a fost strânsă și, asemenea aceleia a lui Huss, a fost aruncată în Rin.
Așa s-au stins credincioșii purtători de lumină ai lui Dumnezeu. Dar lumina adevărului pe care ei l-au vestit, lumina exemplului lor eroic nu putea fi stinsă. Oamenii ar fi putut mai degrabă să încerce să întoarcă soarele înapoi de pe drumul lui decât să oprească zorii acelei zile care era gata să se reverse asupra lumii.
Executarea lui Huss aprinsese un foc de indignare și oroare în Boemia. Întreaga națiune simțea că el căzuse victimă datorită răutății preoților și trădării împăratului. El a fost declarat un învățător credincios al adevărului, iar conciliul care i-a hotărât moartea a fost acuzat ca fiind vinovat de crimă. Învățăturile lui atrăgeau acum o atenție mai mare decât oricând mai înainte. Prin edictele papale, scrierile lui Wycliffe fuseseră condamnate la flăcări. Dar acelea care scăpaseră de distrugere au fost acum scoase din ascunzători și studiate în legătură cu Biblia sau cu unele părți din ea, pe care poporul și le putea procura, și mulți au fost conduși în felul acesta să primească credința reformatorului.
Ucigașii lui Huss n-au stat liniștiți văzând triumful cauzei lui. Papa și împăratul s-au unit să zdrobească această mișcare și armatele lui Sigismund au năvălit în Boemia.
Dar s-a ridicat un liberator. Ziska, care îndată după începerea războiului a orbit cu totul, dar care era unul dintre cei mai pricepuți generali din vremea lui, a fost conducătorul boemilor. Încrezându-se în ajutorul lui Dumnezeu și în dreptatea cauzei lor, acest popor a înfruntat armatele cele mai puternice care puteau fi aduse împotriva lor. Mereu și mereu împăratul, aducând forțe noi, invada Boemia numai pentru a fi respins în mod rușinos. Husiții se ridicaseră mai presus de teama de moarte și nimeni nu li se putea împotrivi. La câțiva ani după începerea războiului, viteazul Ziska a murit; dar locul lui a fost ocupat de Procopius, care era un general la fel de priceput și de viteaz și în unele privințe un conducător mai destoinic.
Vrăjmașii boemilor, auzind că luptătorul orb a murit, au socotit ocazia favorabilă de a recâștiga tot ce pierduseră. Papa a proclamat o cruciadă împotriva husiților și din nou a fost trimisă o forță imensă în Boemia, numai pentru a suferi o înfrângere teribilă. A fost proclamată o altă cruciadă. În toate țările papale ale Europei au fost strânse muniții, bani și oameni. Mulțimile adunate sub steagul papei au fost asigurate că până la urmă se va termina cu ereticii husiți. Încrezători în victorie, forța cea mare a intrat în Boemia. Poporul s-a unit pentru a-i respinge. Cele două armate s-au apropiat una de cealaltă până când îi mai despărțea doar un râu. “Cruciații erau superiori, dar, în loc să îndrăznească traversarea râului și să înceapă lupta cu husiții pe care veniseră de departe să-i întâlnească, au rămas privind în tăcere la acei luptători.” (Wylie, b. 3, cap. 17.) Deodată, o groază misterioasă a căzut peste armată. Fără să dea nici o luptă, forța aceea puternică s-a rupt și s-a răspândit ca și cum ar fi fost urmărită de o putere nevăzută. Un mare număr dintre ei au fost măcelăriți de către armata husită, care a pornit în urmărirea fugarilor, și o pradă imensă a căzut în mâinile biruitorilor, astfel că războiul în loc să-i sărăcească, i-a îmbogățit pe boemi.
După alți câțiva ani, sub un papă nou, a fost pornită o altă cruciadă. Ca și mai înainte, au fost adunați oameni și mijloace din toate țările Europei aflate sub jurisdicția papei. Acelora care se angajau în această întreprindere primejdioasă li se promitea mult. Iertarea deplină a celor mai odioase crime era asigurată fiecărui cruciat. Tuturor acelora care mureau în război le era făgăduită o răsplată bogată în ceruri. Aceia care supraviețuiau urmau să culeagă onoare și bogății pe câmpul de luptă. Din nou a fost adunată o armată care, trecând granița, a intrat în Boemia. Forțele husite s-au retras dinaintea lor, atrăgându-i în felul acesta pe cotropitori din ce în ce mai departe înăuntrul țării, dându-le impresia câștigării biruinței. În cele din urmă armata lui Procopiu s-a oprit și, întorcându-se împotriva dușmanului, a înaintat pentru bătălie. Cruciații, descoperind acum greșeala lor, stăteau în așteptare. Când s-a auzit zgomotul apropierii forțelor husite, chiar înainte de a le vedea, din nou panica i-a cuprins pe cruciați. Prinți, generali și soldați de rând își aruncau armurile și fugeau în toate părțile. În zadar a încercat legatul papal, care era conducătorul invaziei, să unească aceste forțe îngrozite și dezorganizate. În ciuda celor mai disperate încercări, și el a fost prins în valul fugarilor. Dezastrul a fost total și din nou o pradă de război imensă a căzut în mâinile învingătorilor.
Astfel, și cea de-a doua armată trimisă de cele mai puternice națiuni ale Europei, o oaste de oameni războinici, curajoși și echipați de luptă, a fugit fără nici o bătălie dinaintea apărătorilor unui popor mic și slab. Aici a fost o manifestare a puterii divine. Cotropitorii au fost loviți de o groază supranaturală. Acela care a îmbulzit oștile lui Faraon în Marea Roșie, care a pus pe fugă armatele lui Madian dinaintea lui Ghedeon și a celor trei sute care erau cu el, care într-o singură noapte a distrus forțele asirianului îngâmfat, Și-a întins iarăși mâna pentru a nimici puterea apăsătorului. “Atunci vor tremura de spaimă, fără să fie vreo pricină de spaimă; Dumnezeu va risipi oasele celor ce tăbărăsc împotriva ta, îi vei face de rușine, căci Dumnezeu i-a lepădat.” (Psalmii 53, 5.)
