Conducătorii papali, pierzând nădejdea cuceririi prin forță, au recurs în cele din urmă la diplomație. A intervenit un compromis prin care, în timp ce se pretindea asigurarea libertății de conștiință boemilor, în realitate îi trăda în puterea Romei. Boemii au specificat patru puncte ca fiind condiții ale păcii cu Roma: predicarea liberă a Bibliei; dreptul întregii biserici la pâine și vin cu ocazia mesei Domnului și folosirea limbii materne la slujbele religioase; excluderea clerului din toate slujbele și autoritatea lumească; iar în cazul delictelor, trebuia aplicată în mod egal pentru preoți și laici jurisdicția tribunalelor civile. În cele din urmă, autoritățile papale au fost de acord ca “cele patru puncte ale husiților să fie acceptate, dar că dreptul de a le explica, adică de a hotărî interpretarea lor precisă, să aparțină conciliului, cu alte cuvinte papei și împăratului”. (Wylie, b. 3, cap.18.) Pe acest temei s-a intrat într-o înțelegere și Roma a câștigat prin prefăcătorie și înșelăciune ceea ce nu câștigase prin luptă; căci primind propria interpretare a prevederilor husite ca și a Bibliei, ea le putea schimba înțelesul pentru a merge după planurile proprii.
O mare clasă de oameni din Boemia, văzând că aceasta le trădase libertățile, n-a fost de acord cu această convenție. S-au produs disensiuni și despărțiri care au dus la lupte și vărsare de sânge în mijlocul lor. În aceste lupte a căzut și nobilul Procopius, iar libertățile din Boemia au dispărut.
Sigismund, trădătorul lui Huss și Ieronim, a devenit rege al Boemiei și, neținând seama de jurământul de a menține drepturile boemilor, a întărit papalitatea. Dar prin supunerea lui față de Roma el n-a câștigat decât puțin. Vreme de 20 de ani viața îi fusese plină de primejdii și trudă. Armatele lui fuseseră zdrobite, iar tezaurul fusese secătuit de o luptă îndelungată și inutilă. Iar acum, după o domnie de un an, a murit lăsând regatul pe marginea unui război civil și, ca moștenire posterității, un nume stigmatizat de infamie.
Frământările, luptele și vărsările de sânge au continuat. Din nou armatele străine au invadat Boemia, iar neînțelegerile interne au continuat să macine națiunea. Aceia care au rămas credincioși Evangheliei au fost supuși unei persecuții sângeroase.
Ca și frații lor de odinioară care, intrând în convenție cu Roma, au asimilat rătăcirile ei, aceia care au rămas la vechea credință s-au organizat într-o biserică deosebită, luând numele de “Frați uniți”. Această acțiune a atras asupra lor blesteme din partea tuturor claselor sociale. Cu toate acestea, hotărârea lor a rămas nezdruncinată. Obligați să-și caute adăpostul în păduri și în peșteri, ei se adunau încă pentru a citi Cuvântul lui Dumnezeu și pentru a se uni în rugăciune.
Prin soli trimiși în mod secret în diferite țări, au descoperit că ici și colo se aflau “martori izolați ai adevărului, câțiva într-un oraș, câțiva în altul, ca și ei, obiect al persecuției; și că în Munții Alpi era o biserică veche, stând pe temelia Scripturii și protestând împotriva corupțiilor idolatre ale Romei”. (Wylie b. 3, cap. 19.) Această veste a fost primită cu bucurie mare și s-a legat o corespondență cu creștinii valdenzi.
Credincioși Evangheliei, boemii au așteptat prin noaptea persecuției lor, în cea mai întunecată oră îndreptându-și privirea către orizont, ca niște oameni care așteaptă dimineața. “Soarta le-a hărăzit să treacă prin zile grele, dar … și-au amintit de cuvintele pe care Huss le spusese pentru prima oară și repetate apoi de Ieronim, că trebuie să mai treacă un secol înainte de a se crăpa de ziuă. Acestea au fost pentru taboriți (husiți) ceea ce au fost cuvintele lui Iosif pentru seminția lui Israel din casa robiei: ‘Eu voi muri, dar Domnul vă va vizita și vă va scoate de aici’”. — (Idem, b. 3, cap. 19.) “Încheierea secolului al XV-lea a fost martoră la creșterea înceată, dar sigură, a bisericilor Fraților. Cu toate că erau departe de a fi lăsate în pace, s-au bucurat totuși de o liniște relativă. La începutul secolului al XVI-lea, bisericile lor erau în număr de 200 în Boemia și Moravia”. — (Ezra Hall Gillett, Life and Times of John Huss, vol. 2, p. 570.) “Cât de plăcut a fost pentru rămășița care scăpase de furia distrugătoare a focului și a săbiei să i se îngăduie să vadă zorii zilei aceleia pe care o prevestire Huss.” — (Wylie, f. 7, cap. 19.)
