Dispariția misterioasă a lui Luther a produs consternare în toată Germania. Întrebări cu privire la el se auzeau pretutindeni. Circulau cele mai ciudate zvonuri și mulți credeau că fusese ucis. A fost o mare întristare nu numai printre prietenii declarați, ci și între miile de oameni care nu luaseră, în mod deschis, o poziție în favoarea Reformei. Mulți s-au legat printr-un jurământ solemn să-i răzbune moartea.
Conducătorii Romei au văzut cu groază până unde se ridicase dușmănia împotriva lor. Cu toate că la început se bucuraseră de moartea lui Luther, acum căutau să se ascundă de mânia poporului. Dușmanii lui nu fuseseră atât de tulburați de faptele sale îndrăznețe când era printre ei, cum erau acum după răpirea lui. Aceia care, în mânia lor, căutaseră să-l distrugă pe îndrăznețul reformator se umpluseră de teamă acum, când el devenise un prizonier neajutorat. “Singura cale care ne mai rămâne pentru a ne salva”, spunea unul dintre ei, “este să aprindem torțele și să-l căutăm pe Luther în toată lumea pentru a-l reda națiunii care-l cere.” — (D’Aubigne, b. 9, cap. 1.) Edictul împăratului părea să devină fără valoare. Legații papali s-au umplut de indignare când au văzut că li se dădea cu mult mai puțină atenție decât sorții lui Luther.
Veștile că el se găsea în siguranță, deși prizonier, au calmat temerile poporului, în timp ce au trezit entuziasmul în favoarea lui. Scrierile lui au fost citite cu o sete și mai mare decât înainte. Mulțimi din ce în ce mai mari se alăturau cauzei bărbatului erou care, cu un preț atât de înfricoșător, apărase Cuvântul lui Dumnezeu. Reforma câștiga continuu putere. Sămânța semănată de Luther se răspândea pretutindeni. Lipsa lui împlinea acum o lucrare pe care prezența lui n-ar fi făcut-o. Ceilalți lucrători simțeau o răspundere nouă, acum, când marele lor conducător era înlăturat. Cu o credință nouă și un devotament nou, ei se străduiau să facă cu toată puterea lor ca lucrarea începută atât de nobil să nu slăbească.
Dar nici Satana nu era inactiv. A încercat ceea ce încercase și cu alte mișcări reformatoare — să-i amăgească și să-i distrugă pe oameni, oferindu-le o contrafacere în locul lucrării adevărate. Așa cum în primul secol al bisericii creștine au fost hristoși mincinoși, tot astfel s-au ridicat profeți mincinoși și în secolul al XVI-lea.
Câțiva bărbați, profund afectați de frământarea din lumea religioasă, și-au închipuit că au primit descoperiri deosebite din ceruri și au pretins că au însărcinarea divină să ducă până la desăvârșire Reforma care, declarau ei, fusese doar slab începută de Luther. În realitate, ei nu aduceau la îndeplinire lucrarea pe care el o făcuse. Ei au respins marele principiu care era chiar temelia Reformei, și anume Cuvântul lui Dumnezeu este regula de credință și practică îndestulătoare, și în locul acestei călăuze care nu greșește, au pus standardul schimbător și nesigur al propriilor sentimente și impresii. Prin îndepărtarea Cuvântului care arată rătăcirea și minciuna, a fost deschisă pentru Satana calea de a stăpâni mințile oamenilor după buna lui plăcere.
Unul dintre acești profeți pretindea că a fost instruit chiar de îngerul Gabriel. Un student care s-a unit cu el și-a părăsit studiile, afirmând că fusese înzestrat de Dumnezeu Însuși cu înțelepciunea de a explica Cuvântul Său. Alții care erau în mod natural înclinați spre fanatism s-au unit cu ei. Manifestările acestor fanatici au produs o mare frământare. Predicarea lui Luther îi trezise pe oamenii de pretutindeni să simtă nevoia Reformei, dar acum unele persoane cu adevărat sincere erau rătăcite de susținerile noilor profeți.
