Într-o scrisoare adresată prințului elector, după ce și-a expus planul de a părăsi Wartburgul, Luther spunea: “Să fie cunoscut înălțimii voastre că eu mă duc la Wittenberg sub o ocrotire mult mai înaltă decât aceea a prinților și a electorilor. Nu mă gândesc să solicit sprijinul înălțimii voastre și, departe de a dori protecția voastră, aș dori mai degrabă să vă ocrotesc eu. Dacă aș ști că înălțimea voastră ar putea sau ar vrea să mă ocrotească, nu m-aș duce cu nici un chip la Wittenberg. Nu există nici o sabie care să ajute la înaintarea acestei cauze. Numai Dumnezeu trebuie să facă totul, fără ajutorul și fără concursul omului. Acela care are cea mai mare credință este cel care o va putea ocroti mai mult.” — (Idem, b. 9, cap. 8.)
Într-o altă scrisoare, scrisă pe drumul către Wittenberg, Luther adăuga: “Sunt gata să intru în dizgrația înălțimii voastre și în mânia lumii întregi. Nu sunt oare locuitorii Wittenbergului oile mele? Nu mi i-a încredințat Dumnezeu mie? Și n-ar trebui oare, dacă este necesar, să mă expun morții pentru ei? În afară de aceasta, eu mă tem că în Germania a izbucnit o grozavă răzvrătire prin care Dumnezeu vrea să pedepsească națiunea noastră.” — (Idem, b. 9, cap. 7.)
Cu mare prudență și cu umilință, dar hotărât și statornic, a început să lucreze. “Prin cuvânt”, spunea el, “trebuie să răsturnăm și să distrugem tot ce a fost întemeiat pe violență. Nu mă voi folosi de forță împotriva celor superstițioși și necredincioși…. Nimeni nu trebuie constrâns. Libertatea este însăși esența credinței.” — (Idem b. 9, cap. 8.)
Curând se răspândi vestea în Wittenberg că Luther se întorsese și urma să predice. Oamenii alergau din toate părțile, iar biserica s-a umplut până la refuz. Urcând la amvon, a început să-i îndemne, să-i mustre și să-i învețe cu multă înțelepciune și blândețe. Vorbind despre aceia care recurseseră la măsuri violente pentru desființarea liturghiei, spunea:
“Liturghia este un lucru rău; Dumnezeu i S-a împotrivit și ar trebui să fie desființată; aș fi dorit ca în toată lumea să fi fost înlocuită prin Cina Evangheliei. Însă nimeni nu trebuie să fie despărțit de ea prin forță. Trebuie să lăsăm problema în mâinile Domnului. Cuvântul Său trebuie să lucreze și nu noi. Și mă veți întreba de ce așa? Pentru că nu țin inimile oamenilor în mâna mea, așa cum ține olarul lutul. Noi avem dreptul să vorbim; dar nu avem dreptul să acționăm. Să predicăm; restul aparține lui Dumnezeu. Dacă aș folosi forța, ce aș câștiga? Încruntare, formalitate, rânduieli omenești și fățărnicie. Dar n-ar fi nici o sinceritate a inimii, nici credință și nici milă. Acolo unde lipsesc acestea trei, totul lipsește și n-aș da nici o ceapă degerată pentru un astfel de rezultat. Dumnezeu poate face singur mai mult prin Cuvântul Său decât voi și decât mine și toată lumea, prin puterea noastră unită. Dumnezeu cere stăpânire asupra inimii, când inima este luată în stăpânire totul este câștigat….”
“Voi predica, voi discuta și voi scrie; dar nu voi constrânge pe nimeni, deoarece credința este un act voluntar. Vedeți cum am procedat eu. M-am ridicat împotriva papei, a indulgențelor și a papistașilor, dar fără violență sau zgomot. Am prezentat Cuvântul lui Dumnezeu, am predicat și am scris, aceasta a fost tot ce am făcut. Și în timp ce dormeam, cuvântul pe care l-am predicat a răsturnat papalitatea în așa fel, încât nici un prinț sau împărat nu i-a făcut un atât de mare rău. Și cu toate acestea n-am făcut nimic; căci Cuvântul a făcut totul. Dacă aș fi dorit să fac apel la forță, poate că toată Germania ar fi fost scăldată în sânge. Însă care ar fi fost urmarea? Ruină și pustiire atât pentru trup, cât și pentru suflet. De aceea rămân liniștit și las Cuvântul să străbată prin toată lumea.” — (Idem, b. 9, cap. 8.)
Timp de o săptămână, în fiecare zi, Luther a continuat să predice mulțimii dornice. Cuvântul lui Dumnezeu a frânt vraja exaltării fanatice. Puterea Evangheliei i-a întors pe cei rătăciți la calea adevărului.
Luther nu dorea să se întâlnească cu fanaticii ale căror acțiuni pro-duseseră un rău atât de mare. Îi știa ca oameni cu judecată nesănătoasă și cu patimi nestăpânite care, în timp ce pretindeau a fi iluminați în mod deosebit de sus, nu suportau nici cea mai slabă contrazicere și nici cel mai amabil sfat sau mustrare. Arogându-și autoritatea supremă, ei cereau tuturor fără discuție să le recunoască pretențiile. Dar pentru că ei au cerut o întrevedere, Luther a consimțit să se întâlnească cu ei; și în acest fel le-a demascat cu un succes atât de mare pretențiile lor, încât impostorii au plecat în grabă din Wittenberg.
It was soon noised through Wittenberg that Luther had returned and that he was to preach. The people flocked from all directions, and the church was filled to overflowing. Ascending the pulpit, he with great wisdom and gentleness instructed, exhorted, and reproved. Touching the course of some who had resorted to violent measures in abolishing the mass, he said:
“The mass is a bad thing; God is opposed to it; it ought to be abolished; and I would that throughout the whole world it were replaced by the supper of the gospel. But let no one be torn from it by force. We must leave the matter in God’s hands. His word must act, and not we. And why so? you will ask. Because I do not hold men’s hearts in my hand, as the potter holds the clay. We have a right to speak: we have not the right to act. Let us preach; the rest belongs unto God. Were I to employ force, what should I gain? Grimace, formality, apings, human ordinances, and hypocrisy…. But there would be no sincerity of heart, nor faith, nor charity. Where these three are wanting, all is wanting, and I would not give a pear stalk for such a result…. God does more by His word alone than you and I and all the world by our united strength. God lays hold upon the heart; and when the heart is taken, all is won….
“I will preach, discuss, and write; but I will constrain none, for faith is a voluntary act. See what I have done. I stood up against the pope, indulgences, and papists, but without violence or tumult. I put forward God’s word; I preached and wrote—this was all I did. And yet while I was asleep, … the word that I had preached overthrew popery, so that neither prince nor emperor has done it so much harm. And yet I did nothing; the word alone did all. If I had wished to appeal to force, the whole of Germany would perhaps have been deluged with blood. But what would have been the result? Ruin and desolation both to body and soul. I therefore kept quiet, and left the word to run through the world alone.”—Ibid., b. 9, ch. 8.
Day after day, for a whole week, Luther continued to preach to eager crowds. The word of God broke the spell of fanatical excitement. The power of the gospel brought back the misguided people into the way of truth.
Luther had no desire to encounter the fanatics whose course had been productive of so great evil. He knew them to be men of unsound judgment and undisciplined passions, who, while claiming to be specially illuminated from heaven, would not endure the slightest contradiction or even the kindest reproof or counsel. Arrogating to themselves supreme authority, they required everyone, without a question, to acknowledge their claims. But, as they demanded an interview with him, he consented to meet them; and so successfully did he expose their pretensions that the impostors at once departed from Wittenberg. (continues)
