Fanatismul a fost înăbușit pentru o vreme; dar câțiva ani mai târziu a izbucnit iarăși cu o violență și mai mare și cu urmări mai grozave. Cu privire la conducătorii acestei mișcări, Luther spunea: “Pentru ei, Sfintele Scripturi erau doar o literă moartă și au început să strige cu toții: Duhul! Duhul! Desigur eu nu-i voi urma acolo unde-i conduce duhul lor. Să mă ferească Dumnezeu, în mila Sa, de o biserică în care nu sunt decât sfinți. Doresc să locuiesc cu cel umil, cu cel slab, cu cel bolnav, care-și cunoaște și simte păcatele și care geme și strigă mereu la Dumnezeu din adâncul inimii lor, ca să primească mângâiere și sprijin.” — (Idem, b. 10, cap. 10.)
Thomas Münzer, cel mai activ dintre acești fanatici, era un bărbat cu o vastă pricepere care, dacă ar fi fost corect îndrumată, l-ar fi făcut în stare să facă binele; dar el nu învățase primele principii ale religiei adevărate. “Era stăpânit de dorința de a reforma lumea și uita, ca de altfel toți fanaticii, că reforma trebuie să înceapă cu el.” — (Idem, b. 9, cap. 8.) Ambiția lui era să câștige poziție și influență și nu dorea să fie al doilea, nici măcar după Luther. Declara că reformatorii, înlocuind autoritatea papei cu aceea a Scripturilor, nu făcuseră decât să întemeieze o formă diferită de papalitate. El pretindea că fusese însărcinat pe cale divină să introducă reforma adevărată. “Acela care are acest spirit”, spunea Münzer, “are credința adevărată, chiar dacă n-ar fi văzut niciodată Scripturile în viața lui.” — (Idem, b. 10, cap. 10.)
Învățătorii fanatici se lăsau stăpâniți de impresii, socotind orice gând sau pornire ca fiind glasul lui Dumnezeu. Ca urmare au căzut în mari extreme. Unii dintre ei și-au ars Bibliile, chiar exclamând: “Litera omoară, dar Duhul dă viață”. Învățătura lui Münzer făcea apel la dorința oamenilor după ceva miraculos, în timp ce le hrănea mândria, punând, în realitate, ideile și părerile oamenilor mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu. Învățăturile lui erau primite de mii de credincioși. În curând, a condamnat orice ordine din serviciul divin public și a declarat că a asculta de prinți însemna a încerca să-L slujești atât pe Dumnezeu, cât și pe Belial.
Mintea oamenilor care începuseră să respingă jugul papalității a început să-și piardă răbdarea și sub restricțiile autorității civile. Învățăturile revoluționare ale lui Münzer, care susținea că sunt aprobate de cer, i-au condus să iasă de sub orice control și să dea curs prejudecăților și pornirilor lor. Au urmat scenele cele mai grozave de răzvrătire și violență, iar câmpiile Germaniei au fost stropite de sânge.
Agonia sufletească pe care Luther o trăise odinioară la Erfurt apăsa asupra lui acum cu o putere îndoită, când vedea urmările fanatismului puse pe seama Reformei. Prinții papistași declarau — și mulți erau gata să creadă declarația — că răscoala era rodul legitim al învățăturilor lui Luther. Cu toate că această acuzație nu avea nici cel mai slab temei, a provocat o mare amărăciune reformatorului. Era peste puterile lui să suporte ca adevărul să fie astfel disprețuit, fiind pus laolaltă cu cel mai josnic fanatism. Pe de altă parte, conducătorii răscoalei îl urau pe Luther deoarece el nu numai că se împotrivea învățăturilor lor și combătuse pretențiile lor de inspirație divină, dar îi mai declarase și rebeli față de autoritățile civile. Pentru a se răzbuna, ei l-au acuzat ca fiind un impostor. Se părea că aruncaseră asupra lui atât vrăjmășia prinților, cât și a poporului.
Romaniștii tresăltau, așteptând să fie martorii unei apropiate prăbușiri a Reformei; ei îl acuzau pe Luther chiar și pentru greșelile pe care el încercase cu atâta stăruință să le îndrepte. Partida fanaticilor, prin susținerea mincinoasă că fuseseră tratați cu o mare nedreptate, avea succes în câștigarea simpatiilor unei mari clase de oameni și, așa cum se întâmplă totdeauna cu aceia care apucă pe o cale rea, au ajuns să fie priviți ca martiri. În felul acesta, aceia care au folosit toată puterea lor împotriva Reformei erau compătimiți și lăudați ca victime ale cruzimii și ale persecuției. Această lucrare era de la Satana, mânată de același spirit de răscoală care s-a manifestat pentru prima oară în ceruri.
