Wycliffe era un descoperitor ager al rătăcirii și demasca neînfricat abuzurile încurajate de autoritatea Romei. În timp ce era capelan al regelui, a luat o atitudine îndrăzneață împotriva plătirii tributului cerut de papa de la monarhul englez și a arătat că pretenția papală la autoritate peste conducătorii pământești era în contradicție atât cu rațiunea, cât și cu revelația. Pretențiile papei provocaseră mare nemulțumire, iar învățăturile lui Wycliffe exercitau o influență asupra oamenilor învățați ai națiunii. Regele și nobilii s-au unit în respingerea pretenției pontifului la autoritatea pământească și au refuzat plata tributului. În felul acesta s-a iscat o adevărată furtună împotriva supremației papale în Anglia.
Un alt rău împotriva căruia reformatorul a purtat un război lung și hotărât a fost instituirea ordinului călugărilor cerșetori. Mulți dintre acești călugări erau în Anglia și aruncau ocară peste măreția și prosperitatea națiunii. Hărnicia, educația, morala, toate acestea resimțeau influența lor distrugătoare. Viața de lenevie și cerșetorie a călugărilor era nu numai o povară grea pentru veniturile poporului, dar mai aducea și dispreț muncii folositoare. Tineretul era demoralizat și corupt. Prin influența călugărilor, mulți erau determinați să intre într-o mănăstire și să se consacre vieții călugărești; aceasta nu numai fără consimțământul părinților lor, ci chiar fără știrea lor și împotriva poruncilor lor. Unul dintre părinții timpurii ai bisericii romane, înălțând pretențiile monahismului mai presus de obligațiile datoriei și dragostei filiale, declarase: “Chiar dacă tatăl tău ar zăcea în fața ușii plângând și văitându-se, iar mama ta ți-ar arăta trupul care te-a purtat și sânul care te-a hrănit, vezi să-i calci în picioare și să mergi drept înainte spre Hristos”. Prin această “neomenie monstruoasă”, așa cum a calificat-o Luther mai târziu, “mirosind mai mult a lup și a tiran decât a creștin și a om”, inimile copiilor erau împietrite față de părinții lor. (Barnas Sears, The Life of Luther, Pagina 70. 69.) În felul acesta conducătorii papali, asemenea fariseilor din vechime, făceau fără efect porunca lui Dumnezeu prin tradiția lor. Astfel căminele erau pustiite, iar părinții erau lipsiți de societatea fiilor și fiicelor lor.
Chiar și studenții din universități erau amăgiți de reprezentările rătăcite ale călugărilor și făcuți să intre în ordinele lor. După aceea mulți regretau pasul acesta, văzând că își pătaseră viața și că aduseseră durere părinților; dar odată prinși în cursă le era imposibil să-și recapete libertatea. Mulți părinți, temându-se de influența călugărilor, refuzau să-și trimită copiii în universități. Se putea vedea o scădere substanțială a numărului studenților în marile centre de învățământ. Școlile erau goale, iar neștiința predomina.
Papa dăduse acestor călugări puterea de a primi mărturisirea și de a acorda iertare. Aceasta a devenit un izvor de mari răutăți. Hotărâți să-și mărească câștigurile, călugării erau atât de binevoitori să ofere iertare, încât criminali de toate soiurile le cereau ajutorul, și ca urmare, viciile cele mai josnice s-au dezvoltat cu repeziciune. Bolnavul și săracul erau lăsați să sufere, în timp ce darurile care ar fi trebuit să le împlinească nevoile mergeau la călugări care cu amenințări cereau pomeni de la popor, denunțând ca necredincioși pe aceia care și-ar fi reținut darurile de la ordinele lor. În ciuda pretențiilor lor de sărăcie, bogăția călugărilor creștea continuu, iar edificiile lor mărețe și mesele lor luxoase scoteau și mai mult în evidență sărăcia crescândă a națiunii. Și în timp ce-și petreceau vremea în plăceri și belșug, trimiteau în locul lor oameni neștiutori care nu puteau decât să spună povești miraculoase, legende și glume pentru a distra poporul și a-i înșela mai mult. Și așa călugării au continuat să-și mențină stăpânirea peste mulțimile superstițioase și să le facă a crede că toată datoria religioasă se cuprindea în recunoașterea supremației papei, în adorarea sfinților, în daruri oferite călugărilor și că acestea erau îndestulătoare pentru a le asigura un loc în cer.
Oamenii de cultură și evlavie se străduiseră zadarnic să aducă o schimbare în aceste ordine călugărești; dar Wycliffe, cu o pătrundere clară, a lovit la rădăcina răului, declarând că însuși sistemul era fals și că trebuia desființat. Acestea au dat naștere la discuții și întrebări. În timp ce călugării străbăteau țara, comercializând iertările papei, mulți au fost făcuți să se îndoiască de posibilitatea procurării iertării cu bani și se întrebau dacă nu ar fi trebuit să caute iertare mai degrabă la Dumnezeu decât la pontiful Romei. [(Vezi note suplimentare.)] Nu puțini erau alarmați de lăcomia călugărilor, ale căror pofte păreau că nu pot fi împlinite niciodată. “Călugării și preoții Romei, spuneau ei, ne consumă ca un cancer. Dumnezeu trebuie să ne elibereze, altfel poporul va pieri” (D’Aubigne b. 17, cap. 7.) Pentru a-și ascunde zgârcenia, acești călugări cerșetori pretindeau că urmează exemplul Mântuitorului, declarând că Isus și ucenicii Săi fuseseră susținuți din mila poporului. Această susținere avea ca rezultat păgubirea cauzei lor, căci ea îi ducea pe mulți la Biblie pentru a înțelege ei înșiși adevărul — consecință care era cel mai puțin dorită de Roma. Mințile oamenilor erau îndreptate către Izvorul adevărului, pe care ei doreau să-l ascundă.
