Wycliffe a început să scrie și să publice broșuri împotriva călugărilor, căutând însă nu atât să intre în conflict cu ei, cât să atragă atenția oamenilor către învățăturile Bibliei și către Autorul lor. El declara că puterea de a ierta și de a excomunica nu aparținea papei în mai mare măsură decât preoților obișnuiți și că nici un om nu poate fi cu adevărat excomunicat până ce, mai întâi, n-a adus asupra lui condamnarea lui Dumnezeu. Nu putea fi o altă cale mai cu efect de a arăta lepădarea acelui sistem monstruos de stăpânire spirituală și vremelnică, pe care papa îl înălțase și în care sufletele și trupurile a milioane de oameni erau ținute în robie.
Din nou Wycliffe a fost chemat să apere drepturile coroanei engleze împotriva împilărilor Romei și, fiind numit ambasador regal, a petrecut doi ani în Țările de Jos, în confruntare cu trimișii papei. Aici a fost adus în legătură cu ecleziasticii din Franța, Italia și Spania și a avut ocazia să vadă dincolo de cortină și să capete o cunoaștere a multor lucruri care ar fi rămas ascunse pentru el în Anglia. A înțeles multe aspecte care urmau să-i dea subiecte pentru lucrările lui de mai târziu. În acești reprezentanți de la curtea papală el a citit caracterul adevărat și pretențiile acestei ierarhii. S-a întors în Anglia pentru a repeta învățăturile lui de mai înainte în mod deschis și cu o râvnă mai mare, declarând că lăcomia, mândria și înșelăciunea erau idolii Romei.
Într-una dintre scrierile lui, vorbind despre papa și despre strângătorii lui, spunea: “Ei scot din țara noastră hrana săracilor și multe mii de mărci pe an din banii regelui, pentru sacramente și lucruri spirituale, fapt ce este blestemat ca erezie a simoniei, și face ca toată creștinătatea să aprobe și să susțină această erezie. Și cu siguranță că dacă țara noastră ar avea un deal mare de aur și nici un alt om n-ar lua din el decât acest preot strângător, lumesc și mândru, prin trecerea timpului acest deal s-ar consuma; căci el ia toți banii din țara noastră și nu ne trimite nimic altceva decât blestemul lui Dumnezeu pentru simonia lui”. (John Lewis, History of the Life and Sufferings of J.Wycliffe, p. 37.)
La scurtă vreme după reîntoarcerea în Anglia, Wycliffe a primit de la rege conducerea rectoratului din Lutterworth. Aceasta era asigurarea că monarhului nu-i displace vorbirea lui deschisă. Influența lui Wycliffe se simțea în felul cum acționa curtea, ca și în modelarea credinței poporului.
Curând tunetele papale s-au năpustit împotriva lui. Trei bule au fost trimise în Anglia — universității, regelui și prelaților — toate poruncind măsuri imediate și hotărâte pentru a-l aduce la tăcere pe învățătorul ereziei. (Augustus Neander, General History of the Christian Religion and Church, period 6, sec. 2, par. 8. Vezi și note suplimentare.) Înainte de sosirea bulelor, episcopii, în zelul lor, l-au convocat de urgență pe Wycliffe în fața lor pentru judecată. Doi dintre cei mai puternici prinți ai regatului l-au însoțit înaintea tribunalului; iar poporul a înconjurat clădirea și, pătrunzând înăuntru, i-a intimidat atât de tare pe judecători, încât pentru o vreme dezbaterile au fost suspendate și i s-a îngăduit să fie liber. Peste scurtă vreme, Eduard al III-lea, pe care la vârstă înaintată prelații au căutat să-l influențeze împotriva reformatorului, a murit și fostul ocrotitor al lui Wycliffe a devenit regentul regatului.
Dar sosirea bulelor papale a aruncat peste toată Anglia o poruncă categorică pentru arestarea și întemnițarea ereticului. Aceste măsuri arătau direct spre rug. Se vedea clar că Wycliffe trebuia să cadă curând pradă răzbunării Romei. Dar Acela care spusese unuia din vechime “Nu te teme…. Eu sunt scutul tău” (Geneza 15, 1), și-a întins din nou mâinile să-l ocrotească pe slujitorul Său. Moartea a venit, dar nu pentru reformator, ci pentru pontiful care-i hotărâse distrugerea. Grigore al XI-lea a murit, iar ecleziasticii care se adunaseră pentru judecarea lui Wycliffe s-au împrăștiat.
Dumnezeu, în providența Sa, încă era la cârma evenimentelor pentru a da ocazie dezvoltării Reformei. Moartea lui Grigore a fost urmată de alegerea a doi papi rivali. Două puteri care se luptau, fiecare pretinzând a fi infailibilă, pretindeau acum ascultare. [(Vezi note suplimentare).] Fiecare dintre cei doi îi chemau pe credincioși să-i ajute în război împotriva celuilalt, întărindu-și chemările cu anateme teribile împotriva dușmanilor lui și cu făgăduințe de răsplată în ceruri pentru susținători. Această împrejurare a slăbit mult puterea papalității. Grupele vrăjmașe făcuseră tot ce putuseră pentru a se ataca una pe alta, iar Wycliffe a avut odihnă pentru o vreme. Anatemele și acuzațiile zburau de la un papă la celălalt și s-a vărsat mult sânge pentru a susține pretențiile războinice. Crimele și scandalurile au inundat biserica. În acest timp, reformatorul, retras în liniștea parohiei lui din Lutterworth, lucra cu înțelepciune pentru a-i atrage pe oameni de la papii care se certau, la Isus, Prințul păcii.
