O chemare adresată rațiunii oamenilor i-a ridicat din supunerea pasivă față de dogmele papale. Wycliffe vestea acum învățăturile deosebite ale protestantismului — mântuirea prin credința în Hristos, singura infailibilitate fiind aceea a Scripturilor. Predicatorii pe care el îi trimisese făcuseră ca Biblia să se răspândească împreună cu scrierile reformatorului cu un așa succes, încât credința cea nouă a fost primită de aproape jumătate din poporul Angliei.
Apariția Scripturilor a produs consternare autorităților bisericii. Ei trebuia să facă față acum unui mijloc mai puternic decât Wycliffe — un mijloc împotriva căruia armele lor erau neputincioase. La data aceea nu exista în Anglia nici o lege care să interzică Biblia, deoarece niciodată până atunci nu fusese publicată în limba poporului. Asemenea legi au fost emise după aceea și au fost aplicate cu strictețe. Cu toate acestea, în ciuda străduințelor preoților, pentru o vreme, a existat o ocazie de a se răspândi Cuvântul lui Dumnezeu.
Din nou conducătorii papali au complotat să aducă la tăcere glasul reformatorului. A fost somat să apară pentru a fi judecat înaintea a trei tribunale, dar a fost în zadar. Mai întâi un sinod de episcopi a declarat scrierile lui eretice și, câștigându-l pe tânărul rege Richard al II-lea de partea lor, au obținut un decret regal care îi condamna la închisoare pe toți aceia care vor susține învățăturile condamnate.
Wycliffe a cerut atunci transferarea cazului său de la sinod la parlament, unde a acuzat fără teamă ierarhia papală înaintea consiliului național și a cerut o reformare a uriașelor abuzuri legiferate de biserică. Cu o putere convingătoare, el a descris încălcările și corupțiile scaunului papal. Vrăjmașii lui au fost puși în încurcătură. Prietenii și susținătorii lui Wycliffe fuseseră obligați să se supună și să aștepte cu încredere ca însuși reformatorul, la vârsta lui înaintată, singur și fără prieteni, să se plece înaintea autorității combinate, a coroanei și a mitrei. Dar în loc de aceasta, papistașii s-au văzut înfrânți. Parlamentul, trezit de apelurile stăruitoare ale lui Wycliffe, a revocat edictul prigonitorilor și reformatorul a fost pus iarăși în libertate.
Pentru a treia oară a fost adus la judecată și de data aceasta înaintea celui mai înalt tribunal religios al regatului. Aici nu trebuia să se arate nici o milă față de erezie. În cele din urmă se credea că aici Roma va triumfa, iar lucrarea reformatorului va fi oprită. Așa socoteau papistașii. Dacă planul acesta ar fi fost adus la îndeplinire, Wycliffe ar fi fost obligat să-și retracteze învățăturile sau, altminteri, avea să părăsească tribunalul numai pentru a merge în flăcări.
Dar Wycliffe n-a retractat nimic; nici nu va tăcea. El și-a menținut fără teamă învățăturile și a respins acuzațiile prigonitorilor săi. Pierzându-se din vedere pe sine, poziția lui, a cauzei sale, el i-a chemat pe ascultători înaintea tribunalului divin și le-a cântărit amăgirile și denaturările lor în balanța adevărului veșnic. Puterea Duhului Sfânt a fost simțită în sala de judecată. O influență de la Dumnezeu era asupra ascultătorilor. Părea că nu aveau nici o putere să-și părăsească locurile. Ca niște săgeți din tolba lui Dumnezeu, cuvintele reformatorului le străpungeau inimile. Acuzația de erezie pe care ei o aduseseră împotriva lui, cu o putere convingătoare, a aruncat-o asupra lor. “De ce”, întreba el, “îndrăznesc ei să-și propage rătăcirile?… Pentru câștig, pentru a face negustorie cu harul lui Dumnezeu?”
“Cu cine credeți voi că vă luptați?” spuse el în cele din urmă; “cu un bătrân pe marginea mormântului? Nu! Cu Adevărul — Adevărul care este mai puternic decât voi și care vă va învinge”. (Wylie, b. 2, cap. 13.) Spunând acestea, s-a retras din adunare și nici unul dintre vrăjmașii lui n-a încercat să-l oprească.
Lucrarea lui Wycliffe era aproape terminată; stindardul adevărului pe care el îl purtase atât de multă vreme urma să-i cadă în curând din mâini; dar trebuia să mai dea încă o mărturie pentru Evanghelie.
Adevărul trebuia vestit chiar din citadela împărăției rătăcirii. Wycliffe a fost chemat la judecată înaintea tribunalului papal din Roma, care deseori, vărsase sângele sfinților. El nu era orb față de primejdia care-l amenința și ar fi răspuns somației, dacă un atac de paralizie nu i-ar fi făcut călătoria imposibilă. Cu toate că glasul lui nu putea fi auzit la Roma putea totuși comunica prin scris și s-a hotărât să facă lucrul acesta. Din parohia lui reformatorul a trimis papei o scrisoare care, deși respectuoasă în ton și creștinească în spirit, a fost o mustrare puternică pentru pompa și mândria scaunului papal.
“Mă bucur în adevăr”, spunea el, “să descopăr și să declar oricărui om credința pe care o am, și îndeosebi episcopului de Roma, care dacă este, după câte socotesc, dreaptă și sănătoasă, mi-o va confirma cu multă bunăvoință sau, dacă este greșită, o va corecta.
Mai întâi, presupun că Evanghelia lui Hristos este întruparea deplină a Legii lui Dumnezeu…. Eu consider și susțin ca episcopul Romei, deoarece este locțiitorul lui Hristos pe pământ, să fie legat ca toți ceilalți oameni de această Lege a Evangheliei. Căci mărirea printre ucenicii lui Hristos n-a constat în demnitatea sau în onorurile lumești, ci în urmarea îndeaproape și exactă a lui Hristos în viața și în manierele Sale…. Hristos, în timpul peregrinării Sale, aici, a fost omul cel mai sărac, disprețuind și lepădând toată onoarea și demnitatea omenească….
Nici un om credincios n-ar trebui să-i urmeze nici pe papa și nici alți sfinți, decât numai în acele puncte în care el l-a urmat pe Domnul Isus Hristos; căci Petru și fiii lui Zebedei, dorind onoruri lumești, în loc să calce pe urmele lui Hristos, au greșit și de aceea în aceste greșeli ei nu trebuie urmați….
