Hristos venise la timpul precis și în felul proorocit de profeție. Mărturia Scripturii se împlinise în toate amănuntele lucrării Sale. El predicase solia mântuirii și “Cuvântul Lui era plin de putere”. Inimile ascultătorilor mărturisiseră că El era din ceruri. Cuvântul și Duhul lui Dumnezeu atestaseră însărcinarea divină a Fiului Său.
Ucenicii se țineau neîntrerupt, cu o dragoste ce nu piere, de Domnul lor iubit. Și cu toate acestea, mintea lor era învăluită în nesiguranță și îndoială. În chinul lor, nu și-au amintit de cuvintele lui Hristos care arătau înainte către suferințele și moartea Sa. Dacă Isus din Nazaret fusese adevăratul Mesia, ar fi fost ei aruncați în durere și dezamăgire? Aceasta era întrebarea care le tortura sufletele, în timp ce Mântuitorul zăcea în mormântul Său, în ceasurile disperate ale acelui Sabat care despărțea moartea de învierea Sa.
Cu toate că noaptea durerii adusese întuneric în jurul acestor urmași ai lui Isus, ei n-au fost uitați. Profetul spunea: “Chiar dacă stau în întuneric, totuși Domnul este Lumina mea! El mă va scoate la lumină, și voi privi dreptatea Lui”. (Mica 7, 8.9.) “Iată că nici chiar întunericul nu este întunecos pentru tine: ci noaptea strălucește ca ziua și întunericul ca lumina”. Dumnezeu spune: “Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric”. “Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, îi voi povățui pe cărări neștiute de ei; voi preface întunericul în lumină, înaintea lor, și locurile strâmbe în locuri netede; iată ce voi face, și nu-i voi părăsi.” (Psalmii 139, 12; 112, 4; Isaia 42, 16.)
Vestirea pe care o duseseră ucenicii în numele Domnului era corectă în toate amănuntele, iar evenimentele către care arătase ea aveau loc chiar atunci. “S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este la uși”, fusese solia lor. La încheierea “vremii” — a celor șaizeci și nouă de săptămâni, din Daniel capitolul 9, care urmau să se întindă până la “Unsul”, Mesia — Hristos primise ungerea Duhului, după ce fusese botezat de Ioan în Iordan. Iar Împărăția lui Dumnezeu, despre care ei spuseseră că este la uși, fusese întemeiată prin moartea lui Hristos. Această împărăție nu era așa cum fuseseră ei învățați să creadă, o împărăție pământească. Nu era nici împărăția aceea veșnică, nemuritoare, care va fi întemeiată atunci când “domnia, stăpânirea și puterea tuturor împărățiilor de sub cerul întreg, vor fi date poporului sfinților Celui Preaînalt”, acea împărăție veșnică în care “toate puterile Îl vor sluji și-L vor asculta”. (Daniel 7, 27.) În Biblie, expresia “Împărăția lui Dumnezeu” este folosită pentru a desemna atât împărăția harului, cât și împărăția slavei. Împărăția harului este scoasă în evidență de Pavel în Epistola către Evrei. După ce arată spre Hristos, ca Mijlocitor plin de milă, care “este mișcat de simțul slăbiciunilor noastre”, apostolul spune: “Să ne apropiem cu încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har”. (Evrei 4, 15.16.) Tronul harului reprezintă împărăția harului, deoarece existența unui tron implică existența unei împărății. În multe din parabolele Sale, Hristos întrebuințează expresia “împărăția cerurilor” pentru a descrie lucrarea harului divin asupra inimilor oamenilor.
În felul acesta tronul slavei reprezintă împărăția slavei; și la această împărăție se face referire în cuvintele Mântuitorului: “Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toți sfinții îngeri, va ședea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui”. (Matei 25, 31.32.) Această împărăție este încă în viitor. Nu se va întemeia, până la a doua venire a lui Hristos.
Împărăția harului însă a fost instituită imediat după căderea omului, când a fost pus în aplicare planul pentru mântuirea neamului omenesc căzut. Până atunci, ea exista în planul și în făgăduința lui Dumnezeu; și prin credință oamenii pot deveni supușii ei. Dar în realitate n-a fost întemeiată până la moartea lui Hristos. Chiar după intrarea în lucrarea Sa pământească, Mântuitorul, împovărat de încăpățânarea și nerecunoștința oamenilor, Se putea retrage de la jertfirea pe Calvar. În Ghetsemani, paharul de amărăciune a tremurat în mâna Sa. El putea chiar și atunci să-Și șteargă sudoarea de sânge de pe frunte și să lase neamul omenesc vinovat să piară în nelegiuirea lui. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, n-ar mai fi fost răscumpărare pentru omenirea căzută. Dar când Mântuitorul Și-a dat viața și cu ultima suflare a strigat “S-a sfârșit”, atunci împlinirea Planului de Mântuire a fost asigurată. Făgăduința mântuirii făcută perechii păcătoase în Eden a fost ratificată. Împărăția harului, care până acum existase prin făgăduința lui Dumnezeu, a fost atunci întemeiată.