În felul acesta moartea lui Hristos — chiar evenimentul pe care ucenicii îl socotiseră ca fiind nimicirea finală a nădejdii lor — a fost aceea care a asigurato pentru vecie. În timp ce îi aruncase în cea mai crudă dezamăgire, ea era dovada culminantă a corectitudinii credinței lor. Evenimentul care-i umpluse de jale și disperare era acela care deschidea ușa nădejdii pentru orice fiu al lui Adam și în care se concentra viața viitoare și fericirea veșnică pentru toți cei credincioși ai lui Dumnezeu din toate veacurile.
Planurile milei infinite și-au ajuns împlinirea chiar și în dezamăgirea ucenicilor. În timp ce inimile lor fuseseră câștigate de harul divin și de puterea învățăturilor lui Isus, care “a vorbit cum n-a vorbit niciodată vreun om”, totuși, aurul curat al iubirii lor pentru Domnul, era amestecat de mândrie lumească și ambiții egoiste. Chiar și în camera unde au mâncat Paștele, în ora aceea solemnă când Domnul lor intrase deja în întunericul din Ghetsemani, “se luptau între ei, care să fie socotit cel mai mare”. (Luca 22, 24.) Gândul lor era la tron, coroană și slavă, în timp ce chiar în fața lor se afla rușinea, agonia din grădină, sala de judecată și crucea Calvarului. Mândria inimii lor, setea lor de slavă pământească, era aceea care-i făcuse să se prindă, cu atâta încăpățânare, de învățătura rătăcită a vremii lor și să treacă neatenți pe lângă cuvintele Mântuitorului, care arătau natura adevărată a Împărăției Sale și către agonia și moartea Sa. Și aceste rătăciri au dus la încercarea — dureroasă, dar necesară — care fusese îngăduită pentru îndreptarea lor. Cu toate că ucenicii înțeleseseră greșit însemnătatea soliei lor și nu-și dăduseră seama de așteptările lor, predicaseră totuși avertizarea dată de Dumnezeu, iar Domnul urma să le răsplătească credința și să le onoreze ascultarea. Lor urma să le fie încredințată lucrarea de predicare, către toate neamurile, a Evangheliei slăvite despre Domnul lor înviat. Aceasta trebuia să-i pregătească pentru lucrarea în vederea căreia le fusese îngăduită experiența ce li se păruse atât de amară.
După învierea Sa, Isus S-a arătat ucenicilor Săi pe calea către Emaus și, începând “de la Moise și de la toți proorocii, le-a tâlcuit în toate Scripturile, ce era cu privire la El”. (Luca 24, 27). Inimile ucenicilor s-au trezit, credința s-a aprins. Ei erau “născuți din nou la o nădejde vie”, chiar înainte ca Isus să li Se descopere. Planul Lui era să le lumineze înțelegerea și să le prindă credința de “Cuvântul temeinic al profeției”. El dorea ca adevărul să prindă o rădăcină puternică în mintea lor, nu numai pentru că era susținut de mărturia Sa personală, ci datorită dovezilor neîndoielnice prezentate de simbolurile și umbrele legii tipice și de către profețiile Vechiului Testament. Trebuie ca urmașii lui Hristos să aibă o credință inteligentă nu numai pentru ei, ci și pentru a putea duce lumii cunoștința despre Hristos. Și, ca prim pas în răspândirea acestei cunoștințe, Isus i-a îndreptat pe ucenici către “Moise și toți proorocii”. Aceasta era mărturia dată de Mântuitorul înviat cu privire la valoarea și importanța Scripturilor Vechiului Testament.
Ce schimbare s-a produs în inimile ucenicilor când au privit încă o dată fața iubită a Mântuitorului! (Luca 24, 32.) Într-un sens mai deplin și mai desăvârșit decât înainte, ei “L-au găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege și prooroci”. Nesiguranța, chinul și disperarea au făcut loc unei certitudini desăvârșite, unei credințe neumbrite. Nu e de mirare că după înălțarea Sa ei “erau continuu în templu lăudându-L și binecuvântându-L pe Dumnezeu”. Oamenii, știind numai despre moartea infamă a Mântuitorului, se așteptau să vadă pe fața lor expresia amărăciunii, a confuziei și a înfrângerii; dar au văzut bucurie și biruință. Ce pregătire primiseră acești ucenici pentru lucrarea care le stătea înainte! Ei trecuseră prin cele mai adânci încercări care fuseseră posibile în experiența lor și au văzut cum, atunci când orice viziune omenească era pierdută, Cuvântul lui Dumnezeu se împlinise triumfând. De aici înainte ce putea slăbi credința și ce putea răci zelul iubirii lor? În cea mai aprigă durere, ei avuseseră “o mângâiere puternică”, o nădejde care era ca “o ancoră a sufletului, tare și neclintită” (Evrei 6, 18.19.) Ei fuseseră martori ai înțelepciunii și puterii lui Dumnezeu și erau încredințați că “nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, și nici o altă făptură” nu erau în stare să-i despartă “de dragostea lui Dumnezeu care este în Hristos Isus, Domnul nostru”. “În toate aceste lucruri, spuneau ei, suntem mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.” (Romani 8, 38.39.37.) “Cuvântul lui Dumnezeu dăinuiește în veac.” (1 Petru 1, 25.) “Și cine ne osândește? Hristos a murit, mai mult, El a înviat și este chiar la dreapta lui Dumnezeu și mijlocește pentru noi.” (Romani 8, 34.)
