Aceia care au vestit această avertizare au avut solia potrivită pentru timpul potrivit. Dar, așa cum primii ucenici au declarat: “S-a împlinit vremea și Împărăția lui Dumnezeu este aproape”, întemeiați pe proorocia din Daniel capitolul 9, fără să înțeleagă că moartea lui Mesia era profetizată în aceeași Scriptură, tot astfel Miller și tovarășii lui au predicat solia întemeiată pe Daniel capitolul 8, 14 și Apocalipsa capitolul 4, 7, fără să vadă că în Apocalipsa capitolul 14 mai erau și alte solii scoase în evidență care trebuiau de asemenea să fie vestite înainte de venirea Domnului. După cum ucenicii au greșit cu privire la împărăția care urma să fie întemeiată, la încheierea celor șaptezeci de săptămâni, tot astfel adventiștii au greșit cu privire la evenimentul care urma să aibă loc la încheierea celor 2300 de zile. În ambele cazuri a fost o primire sau mai degrabă o subscriere la credințele populare, care le-a orbit mintea față de adevăr. Ambele categorii au împlinit voia lui Dumnezeu, vestind solia care El dorea să fie dată, și amândouă, prin greșita înțelegere a soliei lor, au suferit dezamăgirea.
Dar Dumnezeu Și-a împlinit planul Său binefăcător, îngăduind ca avertizarea cu privire la judecată să fie dată exact așa cum trebuia. Ziua cea mare era aproape și, în providența Sa, oamenii au fost cercetați la timpul hotărât, pentru a le descoperi ce era în inimile lor. Solia avea ca scop să încerce și să curețe biserica. Ei au fost determinați să vadă dacă sentimentele lor erau legate de lumea aceasta sau de Hristos și de cer. Ei mărturiseau că Îl iubesc pe Mântuitorul și acum trebuiau să-și dovedească iubirea. Erau ei gata să renunțe la nădejdile și ambițiile lor pământești și să întâmpine cu bucurie venirea Domnului lor? Solia urmărea să-i facă în stare să vadă adevărata lor stare spirituală; a fost trimisă din milă pentru a-i trezi să-L caute pe Domnul, cu pocăință și umilință.
Chiar și dezamăgirea, cu toate că era urmarea greșitei lor înțelegeri a soliei pe care o dăduseră, urma să fie schimbată în bine. Ea trebuia să încerce inimile acelora care mărturisiseră că au primit avertizarea. Oare, în fața dezamăgirii urmau să renunțe la experiența lor și să părăsească încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu? Sau vor căuta în rugăciune și umilință să vadă unde au greșit în înțelegerea profeției? Câți au fost mânați de teamă sau de impuls și emoție? Câți erau cu inima împărțită și necredincioasă? Mulțimi mărturiseau că iubesc venirea Domnului. Când sunt chemați să sufere batjocura și mustrarea lumii și încercarea amânării și dezamăgirii, vor renunța ei la credință? Din cauză că n-au înțeles imediat procedeele lui Dumnezeu cu ei, vor respinge adevărurile sprijinite de mărturia cea mai clară a Cuvântului Său?
Această încercare avea să descopere puterea acelora care, cu o credință adevărată, ascultaseră de ceea ce crezuseră a fi învățătura Cuvântului și a Duhului lui Dumnezeu. Ea urma să-i învețe, așa cum numai o astfel de experiență putea s-o facă, primejdia de a primi teoriile și interpretările oamenilor, în loc de a face din Biblie propriul interpret. Pentru copiii credinței, nedumerirea și amărăciunea, care au fost urmarea greșelii lor, trebuiau să lucreze îndreptarea necesară. Ei aveau să fie conduși la un studiu mai atent al Cuvântului profetic. Urmau să fie învățați să examineze mai cu atenție temeiul credinței lor și să respingă orice lucru, oricât de mult ar fi acceptat de lumea creștină, care nu era întemeiat pe Scripturile adevărului.
Pentru acești credincioși, ca și cu primii ucenici, ceea ce în ceasul încercării părea întunecat pentru înțelegerea lor urma să fie clarificat după aceea. Când urmau să vadă sfârșitul pe care-l va da Domnul, aveau să știe că, în ciuda încercării, care a fost urmarea greșelilor lor, planurile Sale de iubire față de ei se împliniseră fără greș. Ei aveau să învețe printr-o experiență binecuvântată că El este “foarte îndurător și plin de milă”, că toate căile Sale sunt “milă și adevăr pentru aceia care păzesc legământul Său și mărturiile Sale”.
