Un nou împărat — Carol al V-lea vine pe tronul Germaniei și trimișii Romei s-au grăbit să-i prezinte felicitările și să-l convingă pe monarh să-și folosească puterea împotriva Reformei. Pe de altă parte, prințul-elector al Saxoniei, față de care Carol era mult îndatorat pentru coroana lui, l-a sfătuit să nu facă nici un pas împotriva lui Luther până ce nu va avea ocazia să-l asculte. Împăratul era pus astfel într-o mare încurcătură și nedumerire. Papistașii n-ar fi fost mulțumiți cu nimic mai puțin decât cu un edict imperial, care să-l condamne pe Luther la moarte. Electorul declarase categoric că “nici maiestatea sa imperială și nici vreo altă persoană nu dovedise că scrierile lui Luther erau greșite”, de aceea el cerea ca “Dr. Luther să-i fie asigurat un bilet de liberă trecere, ca să poată apărea înaintea tribunalului judecătorilor învățați, cucernici și nepărtinitori”. — (D’Aubigne, b. 6, cap.11)
Atenția tuturor era acum atrasă spre adunarea statelor germane care urmau să fie reunite la Worms, la scurtă vreme după urcarea lui Carol pe tronul imperiului. Probleme și interese politice importante urmau să fie luate în discuție de către acest consiliu național; pentru prima dată prinții Germaniei urmau să se întâlnească cu tânărul lor monarh în forul adunării deliberative. Din toate părțile patriei au venit demnitarii bisericii și ai statului. Prinți cu tradiție, din clasa înaltă, puternici și mândri de drepturile lor ereditare, ecleziastici princiari înflăcărați de conștiența superiorității lor în rang și putere, cavaleri imperiali împreună cu purtătorii lor de arme și ambasadori din țări vecine și îndepărtate — toți aceștia s-au adunat la Worms. Însă, în această imensă adunare, subiectul care provocase cel mai adânc interes era cauza reformatorului saxon.
Carol dăduse poruncă mai dinainte ca prințul-elector să-l aducă pe Luther cu el la Dietă, asigurându-l de ocrotire și făgăduindu-i o discuție liberă cu persoane competente, privind problemele în dispută. Luther dorea foarte mult să apară înaintea împăratului. Și pentru că sănătatea lui era la data aceea mult șubrezită, el scrise electorului: “Dacă nu pot merge la Worms sănătos, voi fi dus acolo așa bolnav cum sunt. Căci dacă împăratul mă cheamă, nu mă îndoiesc că aceasta este chemarea lui Dumnezeu Însuși. Dacă vor să folosească violența împotriva mea, și aceasta este foarte probabil (căci nu pentru instruirea lor îmi poruncesc să apar), încredințez problema în mâinile Domnului. Acela care i-a salvat pe cei trei tineri în cuptorul de foc încă trăiește și domnește. Dacă nu mă salvează, viața mea este de mică importanță. Să ne ferim însă ca Evanghelia să fie expusă batjocurii celor nelegiuiți și să ne vărsăm mai bine sângele pentru ea decât să-i lăsăm pe ei să triumfe. Nu-mi stă mie în putere să hotărăsc dacă viața sau moartea mea va contribui cel mai mult la mântuirea tuturor…. Vă puteți aștepta la orice de la mine … în afară de fugă sau retractare. Să fug nu pot, și cu atât mai puțin să retractez.” — (Idem, b.7, cap.1)
Atunci când la Worms au ajuns veștile că Luther urma să apară înaintea Dietei, s-a produs o agitație generală. Aleander, legatul papal căruia îi fusese în mod deosebit încredințat acest caz, a fost alarmat și mâniat. Era conștient că rezultatul urma să fie dezastruos pentru cauza papală. A institui o cercetare într-un caz în care papa pronunțase deja sentința de condamnare însemna o punere în discuție a autorității suveranului pontif. Mai mult decât atât, el își dădea seama că argumentele elocvente și puternice ale acestui om îi vor îndepărta pe mulți dintre prinți de la cauza papei. De aceea, în cea mai mare grabă, a protestat pe lângă Carol împotriva prezenței lui Luther la Worms. Cam în același timp a fost publicată bula de excomunicare a lui Luther; și aceasta împreună cu presiunile legatului papal l-au făcut pe împărat să cedeze. Astfel, el scrise electorului că, dacă Luther nu retractează, ar trebui să rămână la Wittenberg.
Nemulțumit de această victorie, Aleander a uneltit cu toată puterea și viclenia de care dispunea pentru a asigura condamnarea lui Luther. Cu o stăruință vrednică de o cauză mai bună, el a impus problema în atenția prinților, prelaților și altor membri ai adunării, acuzându-l pe reformator de “răzvrătire, rebeliune, lipsă de respect și hulă”. Dar vehemența și pasiunea manifestate de legatul papal au demascat și mai clar spiritul de care era însuflețit. “Este mânat de ură și răzbunare” era constatarea generală, “mai mult decât de râvnă și evlavie”. — (Idem, b. 7, cap. 1.) Majoritatea membrilor Dietei erau mai mult decât oricând înclinați să privească favorabil cauza lui Luther.
Aleander a susținut cu un zel îndoit înaintea împăratului datoria de a executa edictele papale. Dar, sub legile Germaniei, aceasta nu se putea face fără concursul prinților și, învins în cele din urmă de presiunile regatului, Carol i-a poruncit să-și prezinte cazul înaintea Dietei. “A fost o zi plină de mândrie pentru nunțiul papal. Adunarea era mare, dar cauza era și mai mare. Aleander urma să apere cauza Romei … mama și stăpâna tuturor bisericilor”. El urma să apere primatul lui Petru înaintea adunării capetelor princiare ale creștinătății. “Dotat cu darul vorbirii, a știut să se ridice la înălțimea acelei ocazii. Providența aranjase ca Roma să fie reprezentată și să fie apărată de cel mai priceput dintre oratorii ei în fața celui mai măreț dintre tribunale, înainte de a fi condamnată.” — (Wylie, b. 6, cap. 4.) Aceia care erau în favoarea reformatorului întrezăreau cu oarecare teamă efectele cuvântării lui Aleander. Electorul Saxoniei nu era prezent, dar la sugestia sa unii dintre consilieri au notat cuvântarea nunțiului.
