Aleander s-a străduit cu toată puterea culturii și a elocvenței sale să doboare adevărul. Arunca asupra lui Luther acuzații după acuzații, tratându-l ca pe un dușman al bisericii și al statului, al celor vii și al celor morți, al clerului și al laicilor, al conciliilor și al creștinilor. “În scrierile lui Luther”, zicea el, “există atâtea rătăciri, încât ar justifica arderea pe rug a o sută de mii de eretici”.
Încheindu-și pledoaria, el s-a străduit să arunce dispreț asupra susținătorilor credinței reformate: “Ce sunt toți acești lutherani? O clică de pedagogi obraznici, de preoți corupți, de călugări desfrânați, de judecători ignoranți și de nobili degradați, cu niște oameni de rând pe care i-a indus în eroare și pe care i-a pervertit. Cât de superioară le este gruparea catolică în număr, pricepere și putere! O hotărâre unanimă a acestei adunări ilustre și îi va lumina pe cei neștiutori, îi va avertiza pe cei lipsiți de prevedere, va hotărî pe cei care se clatină și va da putere celor slabi.” — (D’Aubigne, b. 7, cap. 3.)
Cu asemenea arme au fost atacați apărătorii adevărului în toate veacurile. Aceleași argumente sunt încă folosite împotriva acelora care au curajul să prezinte, în opoziție cu rătăcirile înrădăcinate, învățăturile clare și directe ale Cuvântului lui Dumnezeu. “Cine sunt propagatorii acestor învățături noi?” spun aceia care doresc o religie populară. “Sunt niște neînvățați, puțini la număr și din clasa de jos. Cu toate acestea, pretind că au adevărul și că sunt poporul ales al lui Dumnezeu. Sunt neștiutori și amăgiți. Cu mult superioară la număr și influență este biserica noastră! Câți oameni mari și învățați sunt printre noi! Ce mare putere este de partea noastră!” Acestea sunt argumentele care au o influență grăitoare asupra lumii; dar nu sunt mai convingătoare astăzi decât în zilele reformatorului.
Reforma nu s-a încheiat cu Luther, așa cum socotesc unii, ci ea trebuie continuată până la încheierea istoriei lumii. Luther a avut o lucrare mare de făcut, aceea de a transmite și altora lumina pe care Dumnezeu o aprinsese asupra lui, dar nu o poseda în totalitatea ei, adică acea lumină întreagă care trebuie dată lumii. Din vremea aceea și până astăzi, o lumină nouă a continuat să strălucească neîncetat asupra Scripturilor și noi adevăruri au fost continuu descoperite.
Cuvântarea legatului papal a făcut o impresie profundă asupra Dietei. Acolo nu fusese prezent nici un Luther cu adevărurile clare și convingătoare ale Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-l învinge pe campionul papal. N-a fost făcută nici o încercare de a-l apăra pe reformator. De aceea s-a manifestat o dispoziție generală nu numai de a-l condamna pe el și învățăturile pe care le predica, ci, dacă lucrul acesta ar fi fost posibil, să dezrădăcineze erezia. Roma se bucurase de cea mai favorabilă ocazie de a-și apăra cauza. Tot ce se putea spune în apărarea ei fusese spus. Dar biruința aparentă era semnalul înfrângerii. De acum încolo, contrastul dintre adevăr și rătăcire urma să se vadă mai clar atunci când se aflau în luptă deschisă. Niciodată, după ziua aceea, Roma nu avea să mai fie atât de sigură cum fusese până atunci.
În timp ce marea majoritate a membrilor Dietei n-ar fi ezitat să-l predea pe Luther răzbunării Romei, mulți dintre ei vedeau și deplângeau stricăciunea care exista în biserică și doreau o îndreptare a abuzurilor care dominau în poporul german, ca urmare a corupției și lăcomiei din ierarhia romană. Legatul prezentase conducerea papală în lumina cea mai favorabilă. Dar Domnul l-a inspirat pe un membru al Dietei să dea o descriere amănunțită și reală efectelor tiraniei papale. Cu o hotărâre nobilă, ducele George de Saxonia s-a ridicat în adunarea aceea princiară și a arătat cu o exactitate teribilă amăgirile și nelegiuirile papalității, precum și urmările lor înfricoșătoare. În încheiere a spus:
“Acestea sunt doar unele din abuzurile care strigă împotriva Romei. Orice rușine a fost dată la o parte și singurul lor scop este … bani, bani, bani … astfel că predicatorii care ar trebui să predice adevărul nu spun decât minciuni și nu sunt numai tolerați, ci sunt răsplătiți, deoarece cu cât mai mari sunt minciunile, cu atât mai mare este câștigul. Din acest izvor murdar izvorăsc asemenea ape infecte. Depravarea dă mâna cu lăcomia…. Vai, rușinea făcută de cler este aceea care aruncă atât de multe suflete sărmane în condamnarea veșnică. Trebuie să se facă o reformă generală.” — (Idem, b. 7, cap. 4.)
O demascare mai iscusită și mai energică a abuzurilor papale nu putea fi prezentată nici chiar de Luther, dar faptul că vorbitorul era un adversar hotărât al reformatorului a făcut ca influența cuvintelor lui să fie și mai mare.
Dacă ochii adunării ar fi fost deschiși, ei ar fi văzut îngerii lui Dumnezeu în mijlocul lor, răspândind raze de lumină în întunericul rătăcirii și deschizând mințile și inimile pentru primirea adevărului. Puterea adevărului și înțelepciunii lui Dumnezeu era aceea care îi stăpânea chiar și pe adversarii Reformei, pregătind astfel calea pentru marea lucrare ce urma să fie îndeplinită. Martin Luther n-a fost prezent; dar glasul Unuia mai mare decât el fusese auzit în adunarea aceea.
