Dieta a numit un comitet care să pregătească o listă a abuzurilor papale care apăsau atât de greu asupra poporului german. Această listă, care cuprindea o sută una descrieri amănunțite, a fost prezentată împăratului împreună cu cererea de a se lua de îndată măsuri pentru îndreptarea acestor abuzuri. “Câte suflete creștine pierdute”, spuneau petiționarii, “câtă dezaprobare, câte stoarceri din cauza rușinii care înconjoară corpul creștinătății! Este de datoria noastră să prevenim ruina și dezonoarea poporului nostru. Pentru motivul acesta, vă rugăm umiliți și cu foarte mare grabă să porunciți o reformă generală și să vă luați răspunderea pentru realizarea ei.” — (Idem, b.7, cap.4)
Consiliul a cerut, acum, ca Luther să apară înaintea lui. În ciuda stăruințelor și amenințărilor lui Aleander, împăratul a fost de acord în cele din urmă și Luther a fost chemat să apară înaintea Dietei. O dată cu chemarea a fost dat și un bilet de liberă trecere, asigurându-i înapoierea într-un loc sigur. Acesta a fost dus la Wittenberg de curierul care a fost însărcinat să-l aducă la Worms.
Prietenii lui Luther erau îngroziți și mâhniți. Cunoscând prejudecățile și vrăjmășia împotriva lui, se temeau că nici măcar biletul de liberă trecere nu va fi respectat și au stăruit de el să nu-și pună viața în primejdie. El le-a răspuns: “Papistașii nu doresc ca eu să vin la Worms, ci condamnarea și moartea mea. Dar aceasta nu interesează. Rugați-vă nu pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu…. Hristos îmi va da Duhul Său pentru a-i învinge pe acești slujitori ai rătăcirii. Îi sfidez în timpul vieții mele și voi triumfa asupra lor prin moartea mea. Ei se îngrămădesc la Worms pentru a mă constrânge să retractez; și iată care va fi răspunsul meu: ‘Am spus mai înainte că papa era vicarul lui Hristos; acum susțin că el este vrăjmașul Domnului nostru și apostolul lui Satana.’” — (Idem, b.7, cap.6)
Luther nu urma să facă această călătorie primejdioasă singur. În afară de trimisul imperial, trei dintre cei mai hotărâți prieteni s-au decis să-l însoțească. Melanchton dorea cu înfocare să li se alăture. Inima lui era strâns legată de a lui Luther și a stăruit să-l urmeze, dacă era nevoie, în temniță sau la moarte. Dar stăruințele lui au fost refuzate. Dacă Luther ar fi pierit, atunci nădejdea Reformei trebuia să treacă asupra tânărului său colaborator. Când s-a despărțit de Melanchton, reformatorul a spus: “Dacă nu mă întorc și vrăjmașii mei mă vor condamna la moarte, tu continuă să înveți și rămâi statornic de partea adevărului. Lucrează în locul meu…. Dacă tu vei trăi, moartea mea va avea prea puține urmări.” — (Idem, b. 7, cap. 7.) Studenții și cetățenii care se adunaseră să fie martori la plecarea lui Luther erau profund mișcați. O mare mulțime, formată din aceia ale căror inimi fuseseră mișcate de Evanghelie, și-au luat rămas bun plângând. Așa a plecat reformatorul împreună cu tovarășii lui din Wittenberg.
În timpul călătoriei au văzut că mintea oamenilor era apăsată de presimțiri întunecate. În unele orașe nu li s-a dat nici o onoare. Când s-au oprit seara pentru odihnă, un preot le-a mărturisit, prietenește, temerile lui, înfățișând înaintea lui Luther portretul unui reformator italian care suferise moartea de martir. A doua zi au aflat că scrierile lui Luther fuseseră condamnate la Worms. Solii imperiali aduceau la cunoștință decretul împăratului și cereau oamenilor să aducă lucrările proscrise magistraților. Trimisul împăratului, temându-se pentru siguranța lui Luther în fața Dietei și gândind că hotărârea lui s-ar putea clătina, l-a întrebat dacă dorea să meargă înainte. El a răspuns: “Cu toate că sunt proscris în toate orașele, voi merge înainte”. — (Idem, b.7, cap.7)
La Erfurt a fost primit cu cinste. Înconjurat de mulțimile admiratoare, a trecut pe străzile pe care le cutreierase de multe ori cu traista lui de cerșetor. A vizitat chilia de la mănăstire și și-a amintit de luptele prin care lumina care inunda acum Germania îi luminase sufletul. A fost rugat să predice. Acest lucru îi fusese interzis, dar trimisul i-a dat încuviințarea și călugărul care odinioară fusese salahorul mănăstirii s-a urcat la amvon.
A vorbit acelei adunări mari din cuvintele lui Hristos: “Pace vouă”. “Filozofi, doctori și scriitori”, a spus el, “s-au străduit să-i învețe pe oameni calea de a obține viața veșnică și n-au reușit. Vă voi arăta astăzi calea…. Dumnezeu a ridicat dintre morți un Om, pe Domnul Isus Hristos, ca să distrugă moartea, să nimicească păcatul și să sigileze porțile iadului. Aceasta este lucrarea mântuirii…. Hristos a biruit! Aceasta este vestea plină de bucurie; și noi suntem mântuiți prin lucrarea Sa și nu prin faptele noastre…. Domnul nostru Isus Hristos a zis: ‘Pace vouă, uitați-vă la mâinile Mele’, ceea ce vrea să spună: Iată, omule! Eu și numai Eu sunt acela care ți-am îndepărtat păcatul și te-am răscumpărat; iar acum tu ai pace, zice Domnul”.
El a continuat arătând că adevărata credință va fi manifestată printr-o viață sfântă. “Din moment ce Dumnezeu ne-a mântuit, să facem în așa fel, încât faptele noastre să fie primite înaintea Lui. Ești bogat? Administrează-ți bunurile pentru împlinirea nevoilor săracului. Ești sărac? Slujba ta să fie primită înaintea celui bogat. Dacă munca ta este numai pentru tine, atunci serviciul pe care tu pretinzi că îl aduci lui Dumnezeu este o minciună.” — (Idem, b. 7, cap. 7.)
