În fața acelei adunări puternice și pline de demnitate, reformatorul, un om cu origine umilă, părea îngrozit și încurcat. Mai mulți prinți, observându-i emoția, s-au apropiat de el, iar unul dintre ei i-a șoptit: “Nu te teme de cei ce ucid trupul, dar nu pot ucide sufletul”. Altul i-a spus: “Când veți fi aduși înaintea guvernatorilor și împăraților pentru Numele Meu, vă va fi dat prin Duhul Tatălui vostru ce va trebui să spuneți”. În felul acesta, cuvintele lui Hristos erau aduse de oamenii mari ai lumii ca să-l întărească pe slujitorul Lui în ceasul încercării.
Luther a fost condus chiar în fața tronului împăratului. O tăcere adâncă a căzut peste adunarea înțesată de oameni. Apoi, un slujitor imperial s-a ridicat și, arătând către o colecție de scrieri ale lui Luther, a cerut ca reformatorul să răspundă la două întrebări: dacă le recunoaște ca fiind ale lui și dacă este gata să retracteze părerile pe care le avansase în ele. Titlurile cărților fiind citite, Luther a răspuns că în ceea ce privește prima întrebare recunoaște cărțile ca fiind ale lui. “În ceea ce privește a doua întrebare”, răspunse el, “văzând că este o problemă care privește credința și mântuirea sufletelor și în care este implicat Cuvântul lui Dumnezeu, comoara cea mai prețioasă din cer și de pe pământ, aș proceda fără prevedere dacă aș răspunde fără să mai gândesc. Aș putea afirma mai puțin decât o cere împrejurarea sau mai mult decât cere adevărul și să păcătuiesc în felul acesta împotriva Cuvântului lui Hristos: ‘De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri’. (Matei 10, 33.) Pentru motivul acesta rog maiestatea voastră imperială, cu toată umilința, să-mi dea timp ca să răspund fără să păcătuiesc împotriva Cuvântului lui Dumnezeu.” — (D’Aubigne, b. 7, cap. 8.)
Făcând cererea aceasta, Luther a procedat cu înțelepciune. Procedeul lui a convins adunarea că n-a lucrat din pasiune sau din impuls. Această calmitate și stăpânire de sine, neașteptată de la acela care se dovedise îndrăzneț și intransigent, s-au adăugat puterii lui și l-a făcut în stare după aceea să răspundă cu o prevedere, o hotărâre, o înțelepciune și o demnitate care i-au surprins și i-au dezamăgit pe adversarii lui, mustrând obrăznicia și mândria lor.
A doua zi trebuia să apară pentru a da răspunsul final. La un moment dat și-a pierdut curajul, când și-a dat seama de forțele care se uniseră împotriva adevărului. Credința i-a slăbit; groaza și tremuratul l-au cuprins și dezgustul l-a copleșit. Primejdiile se înmulțeau; dușmanii păreau gata să câștige biruința, iar puterile întunericului erau pe punctul de a învinge. Norii se adunau în jurul lui și păreau să-l despartă de Dumnezeu. Dorea asigurarea că Domnul oștirilor va fi cu el. În groaza sufletului său s-a aruncat cu fața la pământ și a lăsat să se audă acele strigăte sfâșietoare de inimă, pe care nimeni altul decât Dumnezeu le poate înțelege pe deplin.
“O, Dumnezeule atotputernic și veșnic”, se rugă el, “cât de teribilă este lumea aceasta; iată, își deschide gura să mă înghită, iar eu am o atât de slabă încredere în Tine…. Dacă ar fi să-mi pun încrederea numai în puterea lumii acesteia, totul s-ar sfârși…. Ceasul meu din urmă a venit, condamnarea mea a fost pronunțată…. O, Dumnezeule, ajută-mă împotriva înțelepciunii lumii. Fă aceasta…. Numai Tu … căci nu este lucrarea mea, ci a Ta…. Eu nu am nimic a face aici, nimic pentru care să mă lupt cu acești mai mari ai lumii…. Dar cauza este a Ta…. Și este o cauză dreaptă și veșnică. O, Doamne, ajută-mă! Dumnezeule credincios și neschimbător, nu-mi pun încrederea în nici un om…. Tot ce este omenesc este nesigur; tot ce vine de la om este zadarnic. Tu m-ai ales pentru această lucrare…. Stai lângă mine pentru numele Preaiubitului Tău Fiu Isus Hristos, care este apărătorul meu, scutul și turnul meu cel tare.” — (Idem, b. 7, cap. 8.)
Providența atotînțeleaptă i-a îngăduit lui Luther să-și dea seama de pericolul în care se găsea, ca să nu se încreadă în puterea lui și să se avânte cu îngâmfare în primejdie. Dar nu teama de suferințele personale, teama de chin sau de moartea care părea că va avea loc în scurtă vreme, era aceea care-l copleșea de groază. Ajunsese în mijlocul crizei și-și simțea nevrednicia de a o întâmpina. Prin slăbiciunea lui, cauza adevărului ar fi putut suferi pierderi. Nu pentru propria siguranță, ci pentru triumful Evangheliei s-a luptat Luther cu Dumnezeu. Groaza și lupta sufletului său erau ca ale lui Iacov în lupta din acea noapte, lângă pârâul singuratic. Ca și Iacov, el s-a luptat cu Dumnezeu și a biruit. În neajutorarea sa cruntă, credința lui s-a prins de Hristos, Eliberatorul cel puternic. A fost întărit cu asigurarea că nu va fi singur înaintea Consiliului. Pacea s-a reîntors în sufletul lui și s-a bucurat pentru că i s-a îngăduit să înalțe Cuvântul lui Dumnezeu înaintea conducătorilor popoarelor.
Cu o nestrămutată încredere în Dumnezeu, Luther s-a pregătit pentru lupta care-i stătea în față. A meditat la răspunsul său, a examinat pasajele din scrierile lui și a scos din Scripturi dovezi potrivite pentru a-și susține poziția. Apoi, punându-și mâna stângă pe Volumul sacru care era deschis înaintea lui, și-a ridicat mâna dreaptă spre cer și a jurat “să rămână credincios Evangheliei și să-și mărturisească cu sinceritate credința chiar dacă va trebui să sigileze mărturia cu sângele său”. — (Idem, b. 7, cap. 8.)
