Întreaga adunare a rămas un timp uimită și fără cuvânt. La primul răspuns, Luther vorbise pe un ton moderat, cu o ținută respectuoasă și supusă. Romaniștii au interpretat acest fapt ca o dovadă a slăbirii curajului. Ei au primit cererea pentru amânare mai degrabă ca o anticipare a retractării. Însuși împăratul, observând cu un aer disprețuitor înfățișarea lui de călugăr, îmbrăcămintea lui modestă și simplitatea cuvântării lui, declară: “Niciodată nu va face acest călugăr un eretic din mine”. Dar curajul și hotărârea pe care le-a manifestat, împreună cu puterea și claritatea raționamentelor lui, i-au surprins pe toți cei prezenți. Împăratul, plin de admirație, a exclamat: “Acest călugăr vorbește cu o inimă atât de îndrăzneață și cu un curaj atât de neclintit”. Mulți dintre prinții germani priveau cu mândrie și cu bucurie la acest reprezentant al națiunii lor.
Partizanii Romei fuseseră înfrânți; cauza lor apărea într-o lumină defavorabilă. Ei căutau să-și mențină puterea, nu făcând apel la Scripturi, ci recurgând la amenințări, argumentul dintotdeauna al Romei. Purtătorul de cuvânt al Dietei îi strigă: “Dacă nu retractezi, împăratul și statele împărăției se vor sfătui cu privire la măsurile pe care le vom adopta împotriva unui eretic incorigibil”.
Prietenii lui Luther, care ascultaseră cu mare bucurie nobila sa apărare, s-au cutremurat la auzul acestor cuvinte, dar însuși reformatorul a spus liniștit: “Dumnezeu să-mi ajute, dar nu pot retracta nimic”. — (Idem, b. 7, cap. 8.)
I s-a spus să se retragă din Dietă, în timp ce prinții urmau să se sfătuiască. Se simțea că a venit o mare criză. Refuzul lui Luther de a se supune putea afecta istoria bisericii pentru secole întregi. De aceea s-a hotărât să i se mai dea o ocazie de a retracta. Pentru ultima oară a fost adus în adunare. Din nou a fost întrebat dacă vrea să renunțe la învățăturile lui. “Nu am alt răspuns de dat”, a spus el, “decât acela pe care l-am dat”. Era clar că nu putea fi determinat nici prin promisiuni și nici prin amenințări, ca să se supună ordinului Romei.
Conducătorii papali s-au mâniat pentru că puterea lor, care îi făcuse pe regi și pe nobili să tremure, era astfel disprețuită de un călugăr umil; ei voiau să-l facă să le simtă mânia, torturându-i viața. Dar Luther, înțelegând primejdia, vorbise tuturor cu demnitatea și calmul cuvenit unui creștin. În cuvintele sale nu fusese nici mândrie, nici patimă și nici declarații neadevărate. El se pierduse pe sine din vedere, precum și pe oamenii mari care-l înconjurau, și simțea că era în prezența Unuia infinit, superior papilor, prelaților, regilor și împăraților. Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere și o măreție care pentru moment i-au inspirat atât pe prieteni, cât și pe dușmani cu teamă și uimire. Duhul lui Dumnezeu fusese de față în acel conciliu, impresionând inimile conducătorilor împărăției. Mai mulți prinți au recunoscut cu îndrăzneală dreptatea cauzei lui Luther. Mulți au fost convinși cu privire la adevăr; dar impresiile pe care și le făcuseră n-au durat mult. Mai erau alții care nu și-au exprimat imediat convingerile, dar care, după ce au cercetat Scripturile, au devenit peste puțin timp susținătorii Reformei.
Electorul Frederic așteptase cu mare îngrijorare prezența lui Luther înaintea Dietei și cu o adâncă emoție ascultase discursul lui. Cu bucurie și cu mândrie, el fusese martor la curajul doctorului, la statornicia și la stăpânirea lui și s-a hotărât să stea mai ferm în apărarea lui. El a pus în contrast părțile aflate în conflict și a văzut că înțelepciunea papilor, a regilor și a prelaților fusese făcută fără valoare de puterea adevărului. Papalitatea suferise o înfrângere care urma să fie simțită de toate popoarele și în toate veacurile.
Când trimisul papal și-a dat seama de efectul produs prin cuvântarea lui Luther, s-a temut mai mult decât oricând că siguranța bisericii Romei se zdruncină, de aceea s-a hotărât să folosească toate mijloacele de care dispunea pentru a obține nimicirea reformatorului. Cu toată elocvența și amabilitatea diplomatică prin care se distingea în mod deosebit, a arătat tânărului împărat nebunia și primejdia de a jertfi, pentru cauza unui călugăr neînsemnat, prietenia și sprijinul puternicului scaun al Romei.
Cuvintele lui n-au rămas fără efect. În ziua următoare răspunsului dat de Luther, Carol a făcut în așa fel, încât să fie prezentat Dietei un mesaj, prin care anunța hotărârea lui de a urma politica înaintașilor săi, de a menține și de a apăra religia catolică. Pentru că Luther refuzase să renunțe la rătăcirile lui, aveau să fie luate cele mai aspre măsuri împotriva lui și a rătăcirilor pe care le predica. “Un călugăr umil, îndemnat de propria nebunie, s-a ridicat împotriva credinței creștinătății. Pentru a opri această lipsă de respect, voi jertfi regatele, comorile, prietenii, trupul, sângele, sufletul și viața mea. Sunt gata să-l alung pe Augustinul Luther, interzicându-i să provoace cea mai neînsemnată dezordine printre oameni; îl voi trata pe el și pe adepții lui ca pe niște eretici încăpățânați, cu excomunicarea, cu interdicția și cu toate mijloacele destinate să-i nimicească. Îi chem pe membrii statelor să se comporte ca niște creștini credincioși.” — (Idem, b. 7, cap. 9.) Cu toate acestea, împăratul a declarat că biletul de liberă trecere al lui Luther trebuie respectat și că, înainte de a se lua măsuri împotriva lui, trebuie să i se îngăduie să ajungă acasă în siguranță.
