În profeția primei solii îngerești din Apocalipsa capitolul 14, este profetizată o mare redeșteptare religioasă, ca urmare a vestirii apropiatei veniri a lui Hristos. Un înger este văzut zburând “prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zice cu glas tare: ‘Temeți-vă de Dumnezeu, și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui; și închinați-vă Celui ce a făcut cerul și pământul, marea și izvoarele apelor!’” (Versetele 6.7.)
Faptul că un înger este prezentat a fi vestitorul acestei avertizări este semnificativ. Prin curăția, slava și puterea solului ceresc, înțelepciunii divine i-a plăcut să reprezinte caracterul înălțat al lucrării ce trebuia îndeplinită prin solia, puterea și slava care urmau să o însoțească. Iar zborul îngerului “prin mijlocul cerului”, “glasul cel tare” cu care este dată avertizarea și propovăduirea ei tuturor celor “care locuiesc pe pământ” — la orice neam, seminție, limbă și norod — arată repeziciunea și extinderea mondială a mișcării.
Solia oferă și lumină cu privire la timpul în care trebuie să aibă loc această mișcare. Este declarată a fi o parte din “Evanghelia veșnică” și anunță începutul judecății. Solia mântuirii a fost predicată în toate veacurile; dar solia aceasta este o parte a Evangheliei care urma să fie predicată numai în zilele de pe urmă, căci numai atunci avea să fie adevărat că ceasul judecății a venit. De fapt, proorociile prezintă o succesiune de evenimente care duc la începutul judecății. Acest lucru este adevărat în mod deosebit în ceea ce privește cartea lui Daniel. Dar partea aceea din proorocie care avea legătură cu zilele din urmă, lui Daniel i-a fost cerut să o sigileze “până la vremea sfârșitului”. O solie cu privire la judecată întemeiată pe împlinirea acelor profeții nu putea fi proclamată decât atunci când va sosi această vreme. Dar în timpul sfârșitului, spune profetul, “mulți vor citi și cunoștința va crește”. (Daniel 12, 4.)
Apostolul Pavel avertizase biserica să nu aștepte revenirea lui Hristos în zilele sale. “Ziua aceea nu va veni”, spunea el, “până când nu va veni lepădarea de credință și se va descoperi omul fărădelegii.” (2 Tesaloniceni 2, 3.) Nu putem aștepta venirea Domnului nostru până după marea apostazie și după perioada lungă de domnie a “omului păcatului”. “Omul fărădelegii”, care mai este numit “Taina nelegiuirii”, “fiul pierzării” și “acel nelegiuit”, reprezintă papalitatea, care, așa cum a fost prevestit în profeție, urma să-și mențină supremația timp de 1260 de ani. Această perioadă s-a încheiat în anul 1798. Venirea lui Hristos nu putea avea loc înainte de acel timp. Pavel cuprinde cu avertizarea lui întreaga dispensațiune creștină, până în anul 1798. În această perioadă de timp trebuia predicată solia cu privire la a doua venire a lui Hristos.
O astfel de solie n-a fost proclamată niciodată în veacurile trecute. Pavel, așa cum am văzut, n-a predicat-o; el arăta fraților săi către venirea Domnului ca fiind într-un viitor foarte îndepărtat. Nici reformatorii n-au predicat-o. Martin Luther situa judecata cam la 300 de ani în viitor de epoca lui. Dar, de la anul 1798, cartea lui Daniel a fost desigilată, cunoașterea profețiilor a crescut și mulți au vestit mesajul solemn al judecății ce se apropia.
Asemenea marii Reforme, din secolul al XVI-lea, mișcarea adventă a apărut în diferite țări ale creștinătății în același timp. Atât în Europa, cât și în America, bărbați ai credinței și rugăciunii au fost conduși la studiul profețiilor și, urmărind raportul inspirat, au văzut dovada convingătoare că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. În diferite țări existau grupe izolate de creștini care, numai prin studiul Scripturilor, au ajuns la convingerea că venirea Mântuitorului era aproape.
În anul 1821, adică la trei ani după ce Miller ajunsese la explicația lui cu privire la profețiile care arătau spre timpul judecății, dr. Joseph Wolff, “misionarul lumii”, a început să vestească apropiata revenire a Domnului. Wolff s-a născut în Germania, din părinți evrei, tatăl lui fiind rabin. Când era destul de tânăr, a fost convertit cu privire la adevărul religiei creștine. Având o minte activă, cercetătoare, fusese un ascultător atent la conversațiile care avuseseră loc în casa tatălui său, unde evrei credincioși se adunau zilnic pentru a povesti nădejdile și așteptările poporului lor, slava lui Mesia care avea să vină și restatornicirea lui Israel. Într-o zi, auzind numele lui Isus din Nazaret, băiatul a întrebat cine era El. “Un iudeu de un foarte mare talent”, a fost răspunsul; “dar pentru că a pretins că este Mesia, tribunalul iudaic l-a condamnat la moarte”. “De ce?”, a replicat cercetătorul. “Ierusalimul este distrus și de ce suntem noi în robie?” “Vai, vai”, a răspuns tatăl său, “pentru că Iudeii iau ucis pe prooroci”. Deodată, copilului i-a venit gândul: “Poate că Isus a fost un prooroc, iar iudeii l-au omorât, cu toate că a fost nevinovat”. (Travels and Adventures of the Rev. Joseph Wolff, vol. 1, p. 61.) Atât de puternic a fost acest simțământ, încât, cu toate că îi era interzis să intre într-o biserică creștină, se strecura adesea să asculte predica.