Reformatorii englezi, cu toate că renunțaseră la învățăturile romanismului, au păstrat totuși multe din formele lui. Astfel, cu toate că autoritatea și crezul Romei fuseseră respinse, nu puține dintre obiceiurile și ceremoniile ei fuseseră încorporate în slujbele religioase ale Bisericii Anglicane. S-a pretins că aceste lucruri nu erau probleme de conștiință; că, deși nu erau poruncite în Scriptură și deci nu erau esențiale, nefiind interzise, nu erau rele în ele însele. Păzirea lor tinde să îngusteze abisul care despărțea bisericile reformate de Roma și s-a susținut că ele ar fi provocat primirea credinței protestante de către romaniști.
Pentru cei conservatori și înclinați spre compromis, aceste argumente păreau hotărâtoare. Dar mai era o categorie care nu judeca în felul acesta. Faptul că aceste obiceiuri “tindeau să arunce un pod peste abisul dintre Roma și Reformă” (Martyn, vol. 5, p. 22) era după părerea lor un argument puternic împotriva păstrării lor. Ei le priveau ca simboluri ale sclaviei din care fuseseră eliberați și la care nu erau dispuși să se întoarcă. Ei socoteau că Dumnezeu stabilise în Cuvântul Său rânduieli care să dirijeze serviciul divin și că oamenii nu sunt liberi să adauge sau să scoată din ele. De fapt, începutul marii apostazii a fost încercarea de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu cu aceea a bisericii. Roma a început să recomande ceea ce Dumnezeu interzisese și a sfârșit prin a interzice ceea ce El poruncise în mod clar.
Mulți doreau cu înfocare să se întoarcă cu sinceritate la curăția și simplitatea care a caracterizat biserica primară. Ei priveau multe din obiceiurile practicate de biserica anglicană ca monumente ale idolatriei și nu puteau cu bună știință să se unească în felul ei de închinare. Dar biserica, fiind susținută de autoritatea civilă, nu îngăduia nici o abatere de la formele ei. Participarea la serviciile divine era cerută prin lege, iar adunările de cult neautorizate erau interzise sub pedeapsa cu închisoarea, exilul sau moartea.
La începutul secolului al XVII-lea, monarhul care tocmai venise pe tronul Angliei și-a făcut cunoscută hotărârea de a-i face pe puritani să se supună, sau … să fie dați afară din țară, sau altceva mai rău. — (George Bancroft, History of the United States of America, pt. 1, cap. 12, p. 6.) Alungați, persecutați și întemnițați, ei nu puteau vedea în viitor nici o speranță de zile mai bune și mulți s-au supus convingerii că pentru cei care doreau să-L slujească pe Dumnezeu după dictatele conștiinței lor, “Anglia înceta pentru totdeauna de a mai fi un loc ospitalier.” — (J.G.Palfrey, History of New England, cap. 3, par. 43.) Unii s-au hotărât până la urmă să caute adăpost în Olanda. Au întâmpinat greutăți, pierderi și întemnițare. Planurile lor au fost zădărnicite și au fost trădați în mâinile vrăjmașilor lor. Dar stăruința neabătută a învins în cele din urmă și au găsit adăpost pe țărmurile prietenești ale Republicii Olandeze.
În fuga lor și-au părăsit casele, bunurile și mijloacele lor de trai. Erau străini într-o țară străină, în mijlocul unui popor cu o limbă și obiceiuri deosebite. Au fost siliți să recurgă la ocupații noi și nemaiîncercate pentru a-și câștiga pâinea. Bărbați de vârste mijlocii, care-și petrecuseră viața lucrând pământul, au trebuit acum să învețe diferite meserii. Dar au primit cu bucurie situația și n-au pierdut timpul lenevind sau cârtind. Cu toate că deseori erau chinuiți de sărăcie, ei mulțumeau lui Dumnezeu pentru binecuvântările care le erau încă date și-și găseau bucuria în comuniunea spirituală nestingherită. “Erau conștienți că sunt peregrini și nu căutau prea mult bunurile pământești, ci își înălțau ochii către cer, țara lor cea mai scumpă, și își linișteau astfel sufletul.” (Bancroft, pt. 1, cap. 12, par. 15.)
În exil și în greutăți, dragostea și credința lor se întărea. Ei se încredeau în făgăduințele Domnului, iar El nu i-a părăsit în timp de nevoie. Îngerii Săi erau lângă ei pentru a-i încuraja și a-i sprijini. Iar când mâna lui Dumnezeu le-a arătat drumul peste mare, către un pământ unde și-ar fi putut găsi o țară în care să lase copiilor lor o moștenire prețioasă a libertății religioase, au pornit întracolo, fără să oscileze, pe calea arătată de Providență.
Dumnezeu a îngăduit să vină încercări peste poporul Lui spre a-l pregăti pentru împlinirea planului Său minunat față de el. Biserica decăzuse prea mult ca să mai poată fi ridicată. Dumnezeu era gata să-Și reverse puterea asupra lor, pentru a da lumii altă dovadă că nu îi va uita pe aceia care se încred în El. El călăuzise evenimentele pentru a provoca ura lui Satana și uneltirile oamenilor răi, ca slava Sa să crească și să aducă poporul Său într-un loc sigur. Persecuția și exilul urmau să deschidă drumul libertății.
