Participarea la slujbele bisericii majoritare a fost cerută sub amenințarea pedepsei cu întemnițarea sau amendă. “Williams a dezaprobat această lege; cea mai rea prescripție din codul de legi englez a fost aceea care impune participarea la biserică. A-i obliga pe unii oameni să se unească cu alții de o altă convingere era o călcare flagrantă a drepturilor lor naturale; să târăști la slujba religioasă publică pe cei care nu cred și nu doresc însemna să-i obligi la fățărnicie…. Nimeni nu trebuie obligat să se închine sau să susțină o închinare împotriva consimțământului său. ‘Cum, exclamau împotrivitorii uimiți de susținerile lui, nu este vrednic lucrătorul de plata lui?’ ‘Desigur, a răspuns el, dar să i-o dea aceia care îl cheamă.’” — (Bancroft pt. 1, cap. 15, par. 2.)
Roger Williams era respectat și iubit ca un slujitor credincios al Evangheliei, un bărbat cu daruri deosebite, o integritate neclintită și o amabilitate adevărată; cu toate acestea, negarea categorică a dreptului magistraților civili la autoritate asupra bisericii și cererea lui pentru libertate religioasă nu puteau fi tolerate. Se susținea că aplicarea acestei învățături noi ar “submina temelia statului și a guvernului țării”. — (Idem, pt. 1, cap. 15, par. 10.) Din cauza aceasta s-a hotărât alungarea lui din colonii și, în cele din urmă, pentru a evita arestarea, a fost silit să fugă prin gerul și viscolul iernii într-o pădure neumblată.
“Timp de paisprezece săptămâni”, spunea el, “am rătăcit printr-o vreme aspră, neștiind de mâncare sau de somn”. Dar “corbii m-au hrănit în pustie” și un trunchi scorburos mi-a slujit de adăpost — (Martyn, vol. 5, pp. 349, 350.) În felul acesta și-a continuat fuga plină de chin prin zăpadă și păduri neumblate, până când și-a găsit refugiu într-un trib de indieni cărora le-a câștigat încrederea și dragostea, încercând să-i învețe adevărurile Evangheliei.
Continuându-și drumul, în cele din urmă, după luni de schimbări și rătăciri, până la Narragansett Bay, acolo a pus temelia primului stat al vremurilor moderne, care în modul cel mai deplin a recunoscut dreptul libertății religioase. Principiul fundamental al coloniei lui Roger Williams era “că orice om trebuie să aibă libertatea de a se închina lui Dumnezeu după lumina propriei conștiințe”. — (Idem, vol. 5, p. 354.) Micul său stat, Rhode Island, a devenit azilul celor apăsați, care a crescut și a progresat până când principiul de temelie — libertatea civilă și religioasă — a devenit piatra unghiulară a Republicii Americane.
În acel document vechi și măreț pe care strămoșii noștri l-au socotit ca fiind declarația drepturilor lor — Declarația de Independență — ei declarau: “Susținem aceste adevăruri de la sine înțelese că toți oamenii sunt creați egali; că sunt înzestrați de Creatorul lor cu drepturi inalienabile printre care sunt viața, libertatea și dobândirea fericirii”. Iar Constituția garantează, în termenii cei mai expliciți, inviolabilitatea conștiinței: “Nici o credință religioasă nu trebuie să fie cerută vreodată ca o condiție pentru obținerea vreunui serviciu public în Statele Unite”. “Congresul nu trebuie să facă nici o lege care să urmărească respectarea unei religii stabilite sau care să interzică exercitarea liberă a ei.”
“Inițiatorii constituției au recunoscut principiul veșnic, prin care legătura omului cu Dumnezeul său este mai presus de legislația omenească, iar drepturile conștiinței sunt inalienabile. N-au fost necesare discuții pentru a stabili acest adevăr; îl simțim în pieptul nostru. Această conștiință a fost aceea care, în ciuda legilor omenești, a susținut atâția martiri în chinuri și flăcări. Ei simțeau că datoria lor față de Dumnezeu era mai presus de legislațiile omenești și că omul nu are nici o autoritate asupra conștiinței lor. Este un principiu înnăscut pe care nimic nu-l poate șterge.” — (Congressional documents, USA, seria nr. 200, document nr. 271.)
Când s-a răspândit în țările Europei vestea despre o țară în care orice om se poate bucura de rodul muncii lui și poate asculta de convingerile conștiinței lui, mii de oameni s-au îndreptat spre țărmurile Lumii Noi. Coloniile s-au înmulțit cu repeziciune. “Massachusetts, printr-o lege specială, oferea o primire bună și un ajutor, din subscripție publică, creștinilor de orice naționalitate, care fugeau peste Atlantic, ‘pentru a scăpa de războaie, de foamete sau de apăsarea persecutorilor lor’. În felul acesta fugarii și oprimații deveneau prin lege oaspeții statului.” —(Martyn vol 5, p. 417.) În timpul celor douăzeci de ani de la prima debarcare la Plymouth, mii de peregrini se stabiliseră în Noua Anglie.
Pentru a-și asigura idealul urmărit, “se mulțumeau să aibă o existență sărăcăcioasă, printr-o viață de trudă și de simplitate. Nu cereau de la pământul lor decât rodul muncii. Nu se lăsau îmbătați de visuri care să aducă ceața amăgirii pe calea lor…. Se mulțumeau cu un progres încet, dar continuu al stării lor sociale. Suportau cu răbdare privațiunile vieții deșertului, udând pomul libertății cu lacrimile lor și cu sudoarea frunții până și-a înfipt adânc rădăcinile în pământ.”
