Biblia era privită ca temelia credinței lor, izvorul înțelepciunii, cartă a libertății. Principiile ei erau prezentate cu sârguință în cămin, în școală și în biserică, iar roadele se vedeau în economie, în inteligență, în curăție și în cumpătare. Cineva putea trăi ani de zile într-o așezare puritană “fără a vedea vreun bețiv, fără să audă vreun blestem sau să întâlnească un cerșetor”. — (Bancroft, pt. 1, cap. 19, p. 25.) Se demonstra că principiile Bibliei constituie cele mai sigure garanții ale demnității naționale. Coloniile, la început slabe și izolate, au devenit o federație de state puternice, iar lumea privea cu uimire pacea și prosperitatea unei “biserici fără papă și a unui stat fără rege”.
Un număr din ce în ce mai mare de oameni erau continuu atrași către țărmurile Americii, mânați însă de motive cu totul diferite de ale primilor peregrini. Deși credința și curăția de la început exercitau o putere larg răspândită și modelatoare, influența ei a început să scadă pe măsură ce creștea numărul acelora care căutau numai câștiguri materiale.
Rânduiala adoptată de primii coloniști, de a îngădui numai membrilor bisericii să voteze sau să dețină o slujbă în guvernarea civilă, a dus la urmările cele mai dezastruoase. Această măsură fusese acceptată ca mijloc pentru a păstra curăția statului, dar ea a avut ca urmare corupția în biserică. Mărturisirea religiei fiind condiția votului și a deținerii unei slujbe, mulți, mânați numai din motive politice, s-au unit cu biserica fără să-și schimbe inima. În felul acesta, bisericile au ajuns să fie formate într-o mare măsură din persoane nepocăite; și chiar printre slujitorii bisericii erau unii care nu numai că susțineau învățături rătăcite, dar nu cunoșteau nici puterea înnoitoare a Duhului Sfânt. Din nou s-au demonstrat consecințele nefaste, prea adesea văzute în istoria bisericii din zilele lui Constantin și până în prezent, ale încercării de a clădi cu ajutorul statului, de a face apel la puterea pământească pentru sprijinirea Evangheliei Aceluia care declarase: “Împărăția Mea nu este din lumea aceasta”. — (Ioan 18, 36.) Unirea bisericii cu statul, în oricât de mică măsură, chiar dacă pare că aduce lumea mai aproape de biserică, în realitate aduce biserica mai aproape de lume.
Marele principiu apărat cu atâta noblețe de Robinson și de Roger Williams, că adevărul este în continuu progres și că orice creștin trebuie să fie gata a primi toată lumina care poate străluci din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, a fost pierdut din vedere de către urmașii lor. Bisericile protestante din America — precum și cele din Europa — atât de mult favorizate de primirea binecuvântărilor Reformei, n-au mai înaintat pe calea ei. Cu toate că, din timp în timp, s-au ridicat oameni credincioși pentru a vesti adevărul cel nou și pentru a demasca rătăcirea cultivată vreme îndelungată, majoritatea, asemenea iudeilor din zilele lui Hristos sau ca papistașii din timpul lui Luther, s-au mulțumit să creadă așa cum au crezut părinții lor și să trăiască așa cum au trăit ei. De aceea religia a degenerat iarăși în formalism; iar rătăcirile și superstițiile ar fi fost înlăturate dacă biserica ar fi continuat să meargă în lumina Cuvântului lui Dumnezeu așa au fost păstrate și cultivate. În felul acesta spiritul inspirat de Reformă a dispărut treptat, până când a ajuns să fie nevoie de o reformă aproape tot atât de mare în bisericile protestante cum fusese nevoie și în biserica Romei din timpul lui Luther. Exista același spirit lumesc, aceeași toropeală spirituală, un respect asemănător față de părerile oamenilor, substituind teoriile oamenilor învățăturilor Cuvântului lui Dumnezeu.
Răspândirea largă a Bibliei în prima parte a secolului al XIX-lea împreună cu marea lumină răspândită asupra lumii n-a fost urmată de o înaintare corespunzătoare în cunoașterea adevărului descoperit sau în viața religioasă practică. Satana nu mai putea, ca în veacurile trecute, să țină Cuvântul lui Dumnezeu departe de popor; el fusese pus la îndemâna tuturor, dar pentru a-și aduce planul la îndeplinire, i-a făcut pe mulți să-i acorde o mică valoare. Oamenii au neglijat să cerceteze Scripturile și în felul acesta au continuat să primească interpretări false și să cultive învățături care nu-și aveau temeiul în Biblie.
Văzând nereușita eforturilor lui de a zdrobi adevărul, prin persecuție, Satana a recurs din nou la planul de compromis care dusese la marea apostazie și la formarea bisericii Romei. El i-a făcut pe creștini să se unească acum nu cu păgânii, ci cu aceia care, prin devoțiunea lor față de lucrurile lumii acesteia, se dovedeau a fi tot atât de adevărați idolatri ca și închinătorii la chipuri cioplite. Urmările acestor alianțe nu erau mai puțin dăunătoare acum decât în primele veacuri; mândria și extravaganța erau cultivate sub masca religiei, iar bisericile au devenit corupte. Satana a continuat să pervertească învățăturile Bibliei, iar tradițiile, care urmau să ruineze milioane de oameni, prindeau rădăcini adânci. Biserica susținea și apăra aceste tradiții, în loc să lupte pentru “credința care a fost dată sfinților o dată pentru totdeauna”. În felul acesta au fost degradate principiile pentru care reformatorii luptaseră și suferiseră atât de mult.