Zadarnice au fost străduințele lui Satana de a distruge biserica lui Hristos prin violență. Marea luptă, în care ucenicii lui Isus și-au dat viața, n-a încetat nici atunci când acești credincioși purtători de steag au căzut la posturile lor. Ei au biruit chiar doborâți. Lucrătorii lui Dumnezeu erau uciși, dar lucrarea Sa a mers în mod neabătut înainte. Evanghelia a continuat să se răspândească, iar numărul adepților ei nu a încetat să crească. Ea a pătruns în regiuni care erau inaccesibile chiar și vulturilor Romei. Un creștin, mustrându-i pe conducătorii păgâni care susțineau persecuția, spunea: “Ne puteți ucide, ne puteți tortura, ne puteți condamna…. nedreptatea voastră este dovada că suntem nevinovați…. Nici cruzimea nu vă folosește”. Aceasta nu era decât o invitație puternică de a aduce și pe alții la convingerea lor. “Cu cât suntem secerați mai des de voi, cu atât creștem la număr; sângele creștinilor este o sămânță”…. — (Tertulian, Apologia par. 50.)
Mii de oameni au fost închiși și omorâți, dar răsăreau alții pentru a le lua locul. Iar aceia care au fost martirizați pentru credința lor erau asigurați în Hristos și socotiți de El biruitori. Ei luptaseră lupta cea bună și urmau să primească cununa slavei la venirea lui Hristos. Suferințele pe care le-au suportat i-au adus pe creștini mai aproape unul de altul și de Răscumpărătorul lor. Exemplul vieții și al morții lor era o mărturie permanentă în favoarea adevărului; și acolo unde se aștepta mai puțin, supușii lui Satana părăseau slujirea lui pentru a se înrola sub steagul lui Hristos.
De aceea, Satana și-a făcut planul de a lupta cu mai mult succes împotriva guvernării lui Dumnezeu, înfigându-și steagul în mijlocul bisericii creștine. Dacă urmașii lui Hristos ar putea fi amăgiți și aduși să fie neplăcuți lui Dumnezeu, atunci puterea, tăria și hotărârea lor ar slăbi, și în felul acesta, ei ar cădea ca o pradă ușoară.
Marele vrăjmaș a încercat acum să câștige prin șiretenie ceea ce nu reușise prin forță. Prigoana a încetat, și în locul ei au fost puse amăgirile primejdioase ale prosperității vremelnice și ale onorurilor lumești. Cei idolatri au fost aduși să primească o parte din credința creștină, în timp ce lepădau alte adevăruri esențiale. Ei mărturiseau că-L primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu și cred în moartea și învierea Sa, dar nu aveau nici o convingere despre păcat și nu simțeau nevoia de pocăință și de schimbare a inimii. Cu unele concesii din partea lor, ei au propus ca și creștinii să facă concesii, pentru ca să se poată uni cu toții pe platforma credinței în Hristos.
Acum, biserica se găsea într-o primejdie înfricoșătoare. Închisoarea, chinul, focul și sabia fuseseră binecuvântări, în comparație cu aceasta. Unii creștini au rămas neabătuți, declarând că nu puteau face nici un compromis. Alții erau în favoarea părăsirii sau modificării unor trăsături ale credinței lor și a unirii cu aceia care primiseră o parte a creștinismului, susținând că acestea ar fi mijloace pentru deplina lor convertire. Acesta a fost un timp de groază adâncă pentru urmașii credincioși ai lui Hristos. Sub mantia unui creștinism cu numele, Satana s-a strecurat în biserică pentru a strica credința și pentru a întoarce mințile de la Cuvântul adevărului.
Un mare număr de creștini au consimțit, în cele din urmă, să coboare standardele lor și s-a format o unire între creștinism și păgânism. Deși închinătorii la idoli susțineau că sunt convertiți și uniți cu biserica, ei se agățau încă de idolatria lor, schimbând numai obiectele închinării lor cu chipul lui Isus, și chiar cu cel al Mariei și al sfinților. Aluatul stricat al idolatriei, adus în felul acesta în biserică, și-a continuat lucrarea lui nenorocită. Învățături false, ritualuri superstițioase și ceremonii idolatre au fost incluse în credința și în închinarea ei. Când urmașii lui Hristos s-au unit cu închinătorii la idoli, religia creștină s-a stricat, iar biserica și-a pierdut curăția și puterea. Totuși, au fost unii care n-au fost înșelați de aceste amăgiri. Ei și-au păstrat credincioșia față de Autorul adevărului și s-au închinat numai lui Dumnezeu.
Întotdeauna au fost două clase printre cei care mărturisesc a fi urmașii lui Hristos. În timp ce o clasă studiază viața Mântuitorului și caută cu stăruință să-și corecteze greșelile pentru a se asemăna Modelului, cealaltă clasă ocolește adevărurile clare, practice, care le descoperă rătăcirile. Chiar și în cea mai bună stare a ei, biserica n-a fost formată numai din credincioși adevărați, curați și sinceri. Mântuitorul ne-a învățat că cei care se complac în păcat nu vor trebui primiți în biserică; cu toate acestea, El Și-a atașat bărbați care aveau defecte de caracter și le-a încredințat binefacerile învățăturilor și exemplului Său, pentru ca să aibă ocazia să-și vadă greșelile și să le îndrepte. Printre cei doisprezece apostoli a fost un vânzător. Iuda a fost primit nu pentru defectele lui de caracter, ci în ciuda lor. El s-a unit cu ucenicii ca, prin învățătura și exemplul lui Hristos, să poată învăța ce înseamnă un caracter creștin și, în felul acesta, să fie adus să-și vadă greșelile, să se pocăiască și, cu ajutorul harului divin, să-și curățească sufletul “prin ascultare de adevăr”. Dar Iuda n-a umblat în lumina lăsată atât de îndurător să lumineze asupra lui. Prin îngăduirea păcatului, a invitat ispitele lui Satana. Trăsăturile lui rele de caracter au devenit predominante. El și-a lăsat mintea sub stăpânirea puterilor întunericului și se supăra atunci când greșelile îi erau mustrate; în felul acesta, a ajuns să săvârșească crima teribilă, de trădare a Învățătorului său. Tot astfel fac și cei care nutresc păcatul sub masca evlaviei, urăsc pe aceia care le tulbură pacea, condamnând cursul păcătos al vieții lor. Când se ivește ocazia favorabilă, ei îi trădează, ca și Iuda, pe aceia care au căutat să-i mustre spre binele lor.
