În acest edict se accentua: “Reforma nu mai trebuie să se răspândească … acolo unde nu este cunoscută, nici să nu fie întărită pe temelii solide acolo unde există deja”. — (Idem, b. 13, cap. 5.) Libertatea cuvântului urma să fie interzisă. Nu mai era îngăduită nici o convertire. Iar prietenilor Reformei li se cerea să se supună imediat acestor interdicții și restricții. Speranțele lumii păreau gata să fie înăbușite. “Restabilirea ierarhiei romane … urma să readucă vechile abuzuri” și avea să se găsească ușor o anumită ocazie pentru “distrugerea unei lucrări care și așa fusese destul de violent zdruncinată de fanatism și neînțelegere”. — (Idem, b. 13, cap. 5.)
Atunci când membrii taberei evanghelice s-au întâlnit pentru consultare, se uitau unul la altul cu spaimă. Întrebarea trecea de la unul la altul: “Ce este de făcut?” Erau în joc marile probleme ale lumii. Se vor supune conducătorii Reformei și vor accepta edictul? Cât de ușor ar fi putut reformatorii, în această criză care era cu adevărat amenințătoare, să pornească pe un drum greșit! Câte motive plauzibile și raționale destul de bune ar fi găsit pentru supunere! Prinților lutherani le era garantată exercitarea liberă a religiei lor. Și același drept a fost acordat tuturor supușilor care, înainte de aplicarea acestei măsuri, îmbrățișaseră convingerile reformate. N-ar fi trebuit oare ca acestea să-i mulțumească? Câte primejdii n-ar fi fost evitate prin supunere! În ce lupte și întâmplări necunoscute i-ar mai fi aruncat împotrivirea? Cine știe ce ocazii poate aduce viitorul? Să îmbrățișăm pacea; să luăm aminte la ramura de măslin pe care o flutură Roma și să vindecăm rănile Germaniei. Cu argumente ca acestea ar fi putut reformatorii să-și justifice alegerea unui drum care i-ar fi dus în scurtă vreme la ruina cauzei lor.
“Din fericire, ei n-au pierdut din vedere principiul pe care se bazase acest aranjament și au acționat prin credință. Care era acel principiu? Era dreptul Romei de a forța conștiința și de a interzice cercetarea liberă. Dar nu erau ei și supușii lor protestanți aceia care aveau să se bucure de libertatea religioasă? Da, dar numai ca o favoare specială stipulată în înțelegere, și nu ca un drept. Însă, pentru aceia care nu erau cuprinși în această înțelegere marele principiu al autorității avea să acționeze, căci conștiința nu era luată în considerație. Roma era judecătorul infailibil și trebuia ascultată. Acceptarea înțelegerii propuse urma să fie o recunoaștere de fapt, că libertatea religioasă era acordată numai Saxoniei reformate; iar în ceea ce privește restul creștinătății, cercetarea liberă și mărturisirea credinței reformate erau considerate crime și trebuiau tratate cu temnița și rugul. Puteau ei consimți să se limiteze libertatea religioasă, să se ducă vestea că Reforma își făcuse ultimii ei convertiți? Că își cucerise ultima palmă de pământ și că, oriunde Roma își întindea domeniul în ceasul acela, acolo stăpânirea ei avea să fie veșnică? Puteau reformatorii să declare că erau nevinovați de sângele acelor sute și mii de oameni care în urma acestei înțelegeri aveau să-și dea viața în țările catolice? Aceasta ar fi însemnat să trădeze, în acest ceas suprem, cauza Evangheliei și libertății creștinătății.” — (Wylie, b. 9, cap. 15.) “Mai degrabă erau gata să jertfească totul, chiar și statele, coroanele lor și viața lor.” — (D’Aubigne, b. 13, cap. 5.)
